Matei Bogdan
Publicat în 15 martie 2023, 16:25 / 398 elite & idei

Marius Geantă: De la presa sportivă la medicina personalizată

Marius Geantă: De la presa sportivă la medicina personalizată

Dr. Marius Geantă, originar din Câmpulung, a absolvit Colegiul Național „Dinicu Golescu”. Medic de profesie, el este pasionat şi de jurnalism, lucrând mult timp în domeniul presei sportive. A avut, de asemenea, o pasiune pentru media specializată în medicină, fiind redactor-șef la revistele Medic.ro şi Hipocrate din 2005.

Din 2011 până în prezent, dr. Marius Geantă este director general al KOL (Key Opinion Leader) Medical Media, o companie inovatoare, specializată în comunicarea ştiinţei medicale. Dr. Marius Geantă este un  lider de opinie cheie, un „influencer” de încredere, respectat, cu experiență şi expertiză dovedite în domeniul medical, având peste 15 ani de activitate în domeniul comunicării și inovației în sănătate.

A studiat medicina la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București (1997 – 2003), după care a lucrat la Institutul de Sănătate Publică din București, în cadrul căruia, timp de un an de zile, a coordonat programul științific Alianța pentru medicină personalizată, din Bruxelles.

Din anul 2014, dr. Marius Geantă este președinte și co-fondator al Centrului pentru Inovaţie în MedicinăEste pasionat de cercetarea medicalăpolitici de sănătate și educație

 Expert în medicină personalizată la European Development Platform şi membru în European Alliance of Personalized Medicine. C.I.B., dr. Marius Geantă s-a implicat şi în proiectul IT Future of Cancer, care implică mai multe organizaţii de cercetare din Europa şi, începând cu toamna anului 2017, este doctorand în utilizarea tehnologiilor pentru managementul cancerului.

În septembrie 2016, dr. Marius Geantă a fost singurul român prezent la New York, în cadrul săptămânii Adunării Generale a ONU, domnia sa prezentând într-o sesiune specială informaţii despre medicina personalizată şi despre accesul la inovaţia în medicină în ţările din centrul şi estul Europei. Reuniunea consacrată medicinei personalizate s-a desfășurat în cadrul temei Ştiinţă pentru Dezvoltare şi printre vorbitori s-au aflat nume mari din domeniul medicinei.

Dr. Marius Geantă este, de asemenea, un pionier în domeniul medicinei personalizate în România și Europa Centrală și de Est și este implicat în numeroase proiecte pan-europene cu accent pe medicina personalizată, precum IT Future of Medicine, DATA-COOP sau IT Future of Cancer. De asemenea, este National Task Force Manager pentru România la Public Health Genomics Network Europe.

Centrul pentru Inovaţie în Medicină este o organizație europeană, non-guvernamentală de cercetare şi inovare, cu interes în dezvoltarea politicilor inovatoare de sănătate, în creşterea nivelului de educaţie şi comunicare personalizată.

Scopul Centrului pentru Inovaţie în Medicină este de a scurta timpul de la apariția inovațiilor la aplicarea acestora în beneficiul pacienţilor.

Dr. Marius Geantă se află în spatele campaniei Să vorbim altfel despre cancer, o inițiativă prin care sunt aduse în spațiul public mai multe informații care ar putea ajuta la prevenția și tratarea cancerului.

Proveniți dintr-o familie cu tradiție ȋn medicină sau în jurnalism?

Nici una, nici alta. Provin dintr-o familie căruia îi sunt foarte recunoscător pentru că a reuşit să-mi transmită multe valori pe care am construit şi construiesc tot ceea ce se vede sau nu se vede în spaţiul public. Părinţii mei nu sunt medici, nici bunicii, nici alte rude, eu sunt, de fapt, primul din familia noastră extinsă care este medic şi mai am o vară primară care este medic dentist. Acelaşi lucru pot să-l spun şi despre jurnalism: nu am avut predecesori în familie care să practice această meserie.

Argumentele care m-au determinat să aleg medicina au fost unele dintre cele mai importante valori transmise de familie, şi anume umanitatea, empatia şi grija faţă de oameni. Spre dezamăgirea doamnei profesoare de matematică, având în vedere că eram unul dintre cei mai buni din clasă la această materie, cu sprijinul părinților, am luat decizia de a urma medicina în clasa a X-a, nu ştiam în acel moment ce mă așteaptă. Doamna profesoară a înțeles că nu doresc să urmez o cariera în domeniul științelor exacte, îi mulțumesc şi îmi face o deosebită plăcere să o menționez în acest interviu, deoarece este singurul profesor din liceu cu care şi astăzi păstrez legătura, este persoana care îmi dă feedback după apariţia mea în diverse interviuri, îi voi trimite şi interviul de faţă şi aştept criticile şi laudele ei, ca de fiecare dată. Poate să sune banal, poate să sune idealist, dar am ales acestă meserie pentru a face bine. La acel moment, îmi începusem cariera în jurnalism sportiv sau, mai bine spus, îmi urmam pasiunea pentru că, de fapt, asta este – o pasiune pentru jurnalismul  sportiv. Lucram în cadrul mai multor publicații locale care apăreau în Câmpulung la acea vreme. A fost o perioadă foarte interesantă, în care totul era numai despre pasiune, aşa era în anii ’90: totul era despre pasiune, şi nimic despre bani.  Ne urmam aceste pasiuni, jucam fotbal, sâmbăta dimineaţa la ora 11.00, mergeam să vedem meciul de la ARO Câmpulung şi tot în acea perioadă îmi amintesc că am debutat şi susţinut primul interviu la un post de radio despre un meci de fotbal care, pentru cei familiarizați cu termenii de stadion, era un blat, de fapt, şi am avut curajul de a vorbi despre asta. După terminarea liceului din Câmpulung, am dat admitere la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, unde am fost admis din prima, mă așteptam să fie așa şi, în acel moment,  mi-am dat seama că s-a terminat povestea jurnalismului sportiv. În continuare aveam acestă pasiune pentru jurnalismul sportiv, dar era foarte greu de urmat după ce fusesem admis la UMF. În facultate, la orele de sport, spre dezamăgirea mea nu se juca fotbal, ci volei, şi am fost nevoit la vârsta de 19 ani să învăţ acest sport. Chiar şi în aceste condiții, pentru că pasiunea era mult prea mare, ne-am străduit să facem echipe de fotbal, pe care le-am format cu greu, deoarece din 100 de studenți români şi străini am reuşit să strângem 10 persoane cu care jucăm fotbal pe terenul de la Politehnică. Atât de mare era pasiunea noastră pentru fotbal, încât jucam de multe ori 3 contra 3 sau 3 contra 4 jucători, important pentru noi era să jucăm fotbal. Drive-ul care m-a determinat să aleg medicina a fost de a transmite mai departe valorile mai sus amintite: umanitatea, empatia şi grija față de oameni. Asta m-a motivat și sunt absolut convins că mă vor motiva în continuare.

De ce ați făcut trecerea de la presa sportivă la media specializată pe medicină?

În presa sportivă am intrat în urma unui concurs, pot să spun că a fost cel mai greu concurs din viața mea, deoarece erau 4 locuri scoase la concurs, iar noi eram aproape 400 de candidați, 100 de oameni pe loc. Examinarea a constat în 3 probe, un test grilă de cunoștințe din domeniul sportiv, o cronică scrisă pe un subiect sportiv și un interviu cu tot board-ul PRO Sport, lipsea dl. Ioaniţoaia, dar dl. Tolontan era prezent. La 22 de ani, trebuia să susțin un interviu în fața celor pe care îi citeam și îi urmăream de 5 ani și care, pentru mine, în acel moment, reprezentau niște repere, erau niște oameni care realmente contau. Trebuie să le spunem cititorilor dumneavoastră, care poate au tendința să minimalizeze sau să se întrebe „PRO Sport, o publicație sportivă?”, că timpul mediu de citire al ziarului PRO Sport la acea vreme depășea o oră. Erau ediții ale ziarului care se citeau într-o 1 oră și 40 de minute. Nivelul de profunzime mai ales în zona de analize și de comentarii era fără precedent și este fără precedent. Așadar, pentru mine, era o atracție, era un magnetism, dincolo de pasiunea mea pentru sport și din punct de vedere intelectual. Să-l citesc pe Alin Buzarin, să-l citesc pe Ion Cupen, să am șansa să lucrez cu Andrei Niculescu, pentru mine erau niște lucruri absolut remarcabile. Deși a fost cel mai greu concurs din viaţa mea, și aici, ca și la UMF, am fost convins că voi fi selectat, nu am avut niciun fel de emoție pentru acest job. De fapt, pentru mine, era mai mult decât un job, nu poți să vorbești despre un job atunci când este vorba despre pasiune, a fost mai mult decât o experiență, a fost o școală, pentru că, într-un an şi jumătate, cât am rămas în acea redacție, acel an şi jumătate pentru mine a echivalat cu o a doua facultate, de exemplu de Comunicare sau de Jurnalism, şi un master, şi un doctorat. În momentul în care am terminat facultatea de medicină am încheiat şi colaborarea cu cei de la PRO Sport, o perioadă am mai scris editorial, dar din postura de colaborator extern. A fost o școală extraordinară care pe mine m-a învățat, de fapt, care este puterea comunicării, mai ales a unei comunicări care se face în mod profesionist. Această perioadă m-a mai învățat ceva de care am devenit conștient puțin mai târziu, un sondaj de opinie relevant, realizat în acea perioadă, mă plasa pe locul 5 între jurnaliștii sportivi cu cea mai mare notorietate. La 20 şi ceva de ani, să fii imediat după Ioaniţoaia, Tolontan şi după şase, şapte luni de muncă la PRO Sport, mi-a arătat, pe de-o parte, că notorietatea este ceva la care se poate ajunge relativ ușor şi, pe de altă parte, m-a vaccinat împotriva ideii de a face lucruri pentru a avea notorietate. Esența este de a te folosi de notorietatea pe care o ai pentru a face lucruri bune. Înarmat cu toate aceste lucruri şi propunându-ți să faci lucruri bune pentru oameni, îți creezi şi oportunitățile, şi o oportunitate a fost atunci o investiție a unor cetățeni francezi într-un grup de comunicare medicală, era primul din România așezat pe baze profesioniste şi am avut șansa ca, la acel moment, să fiu recrutat ca redactor-șef al publicației şi numărul 2 în compania respectivă. Publicațiile la care fac referire sunt Medic.ro şi altele cu terminațiile .ro, prezente şi în ziua de astăzi, și au fost lansate de mine şi de echipa nostră în anul 2004-2005. Așa s-a făcut trecerea de la presa sportivă la presa medicală, a fost o trecere prin care mi-am dorit să aduc nivelul maxim de competență în materie de comunicare şi să-l pun lângă știința medicală. Acest lucru m-a ajutat să-mi lansez propriile proiecte, în anul 2006 nu știam că asta se numește antreprenoriat, am aflat ulterior acest lucru.

Cine este mentorul dumneavoastră?

A fost o căutare continuă şi nu este nicio urmă de lipsă de recunoștință sau de aroganță, însă din păcate nu am reușit nici în timpul studenției, nici în timpul rezidențiatului pe Sănătate publică să găsesc un mentor. Mai târziu, după ce am descoperit domeniul medicinei personalizate şi câteva persoane din acest domeniu, aș putea să identific câteva persoane care au fost sau ar putea face parte din categoria de mentori. Pot spune că, mai degrabă decât mentori, am avut șansa de a întâlni oameni unici, al căror impact probabil va rămâne pentru totdeauna. Printre aceștia se numără dl. prof. dr. Ioan Pop de Popa, care reprezintă mai mult decât un mentor, domnia sa este cea mai sclipitoare minte pe care a avut-o vreodată medicina din România şi am avut privilegiul de a ne cunoaște foarte bine, probabil m-a considerat chiar prieten, şi am avut enorm de mult de învățat de la domnia sa şi de la dna. prof. Ioan Pop de Popa. De asemenea, dl. prof. dr. Aurel Romilă, dispărut de curând dintre noi, este persoana care în momente foarte importante a avut exact cuvintele potrivite pentru mine, mereu încărcate de esență şi sper că am reușit să le descifrez. Mai sunt şi alţii pe lângă persoanele amintite, prof. dr. Dumitrache Constantin, prof. dr.Coliţă Dan, din păcate oameni care au dispărut dintre noi în ultimul an, sunt oameni pe care am avut șansa să-i cunosc mai mult sau mai puțin bine şi care mi-au arătat că tot ce au construit se baza pe valori şi acesta este motivul pentru care am început acest interviu vorbind despre valori. Mi-am dat seama, din fericire la o vârstă nu foarte înaintată, că valorile sunt esența, nu indicele Hirsch, nu pozițiile academice, nu diverse funcții care, oricum, sunt trecătoare şi care nu aduc nimic altceva decât invidie, nu acestea sunt lucrurile care contează, ci modul în care reușești să ai niște valori şi să faci din acele volari ceva de care oamenii din jurul tău să beneficieze. Acestea sunt lecțiile pe care le-am învățat, mi-aş fi dorit să le învăț în timpul studenției. Neavând șansa de a întâlni astfel de persoane atunci, voi spune ceva mai mult despre perioada în care am fost student. Destul de mulți profesori din anii de studenție ne spuneau frecvent că „trebuie să ne obișnuim să luam șpagă de la pacienți”. E un lucru cu care eu nu am fost şi nu sunt de acord niciodată, cu a lua șpagă de la pacienți pentru ca să trăiești. Știm cu toții cum erau salariile în urmă cu 20 de ani, știm foarte bine că nu puteai să trăiești din salariul de medic tânăr şi, cu toate acestea, mie mi se părea inacceptabil să primim aceste sfaturi din partea unor oameni puși acolo să ne învețe. Al doilea lucru pe care nu l-am acceptat, deoarece îmi puneam tot timpul şi întrebarea dacă voi practica medicina clinică, oricare ar fi ea, unde voi face acest lucru şi, evident, te gândeai la un spital mare important, iar pentru ca să ajungi în acel spital trebuia să dai șpagă pentru a ocupa postul, lucru cu care, din nou, vă spun că nu sunt de acord. Sunt două elemente extrem de importante: a nu lua şi a nu da șpagă ca parte din misiunea pe care o ai. Sunt foarte bucuros acum, după atâția ani deloc simpli, pentru că nu am ales o cale simplă, că am reușit să mă țin de cele două lucruri extrem de importante. Se poate şi așa, acesta este mesajul meu, tristețea este că acest lucru se întâmplă şi acum şi mulți studenți nu conștientizează acest lucru, iar cei care o fac nu au curajul să o spună public. Atunci când ieşi din facultatea de medicină pentru a face bine, probabilitatea de a fi dezamăgit în primii ani este foarte, foarte, foarte mare. Cumva, acestor copii ar trebui să li se administreze un vaccin în momentul în care intră la facultate pentru a rezista pur şi simplu, o spun, iarăși, cu  foarte mare tristețe, deoarece dezamăgirea este foarte mare în momentul în care vii la facultatea de medicină cu simplul gând de a-i ajuta pe ceilalți. Bineînțeles că sunt omeni care vin la facultatea de medicină pentru a avea un statut, fac parte din altă categorie, vin oameni la facultatea de medicină pentru a face bani, iarăși vorbesc despre o altă categorie, dar există şi o categorie de oameni încă idealiști şi cred că trebuie să avem foarte mare grijă de această categorie de oameni, pentru că ei, de fapt, sunt cei care cultivă empatia, sunt cei curioși, sunt cei care vor să ajute indiferent de ce se întâmplă şi oamenii aceștia trebuie ajutați, identificați şi ajutați chiar dacă ei nu solicită acest lucru sau nici nu-și dau seama că au nevoie de ajutor.

Cum sunt tinerii jurnaliști din ziua de astăzi, mai ales din presa medicală? Ce le lipsește publicațiilor din România pentru a fi la nivelul celor de renume din străinătate?

Jurnaliștii din România nu pot fi diferiți de noi, de cetățenii din România, din simplul motiv că trăim şi lucrăm cu toții aici. Aş vorbi despre o capcană pe care am evitat-o, în mare parte, în perioada în care presa tipărită ocupa un loc important – şi aici fac o paranteză în care vă felicit că insistați să tipăriţi revista Avant.You –, în perioada în care mă ocupam direct ca redactor-șef şi fondator al revistei Hipocrate, precum şi acum, când urmăresc de la distanță munca pe care o face echipa noastră la raportuldegarda.ro, iar capcana pe am reuşit să evităm era aceea de a lega conținutul pe care îl livrăm oamenilor de ceea ce poate oferi sistemul de sănătate din România. Aceasta este o capcană, deoarece ea duce pe termen scurt, mediu şi lung la subdezvoltare. Vă dau un singur exemplu: indicatorul Wait, dezvoltat de PIA, arată că avem nevoie de aproximativ, în medie, 900 de zile pentru un medicament de când este aprobat de Agenția Europeană a Medicamentului şi până ajunge pe piaţă în România, aproape trei ani. Înainte de aprobarea Agenției Europene a Medicamentului cam cu un an, poate doi ani, uneori apar în spațiul public studii, informații din studiile de fază II şi III, pe baza cărora Agenția Europeană a Medicamentului ia decizia de autorizare. Din acel moment, deci, avem doi ani de când încep să apară informațiile până când aprobă Agenția Europeană a Medicamentului şi mai sunt vreo trei ani, uneori chiar patru, până când medicamentul este compensat în sistemul de sănătate din România. Abia acela este momentul în care în România începe să se vorbească despre respectiva terapie, deoarece acela este momentul în care industria, compania respectivă, are undă verde să promoveze acea terapie, să discute despre ea cu medicii şi aceștia, la rândul lor, să vorbească despre ea.  Noi, din punctul de vedere al societății, pierdem vreo cinci sau șase ani de zile de când există studiile clinice şi până când medicamentul este disponibil pentru pacienți, timp în care pot exista pacienți care să beneficieze de terapia respectivă cu condiția să afle că ea există – şi o să întrebați: „Dar la ce îi folosește dacă află că ea există?” Poate există un studiu clinic încă în derulare, poate există site-uri în ţări apropiate sau chiar în România pentru acel medicament, poate există programe de acces, Real access după aprobarea EMA, poate medicamentul este compensat în altă țară şi persoana respectivă se poate asigura acolo, sunt multiple posibilități, cu condiția ca persoana respectivă să cunoască această informație. Am dat un singur exemplu, care ne arată de ce este o greșeală pe care noi o facem – să legi conținutul pe care îl dezvolți în zona de presă medicală şi de comunicare medicală de ceea ce se întâmplă în sistemul de sănătate din România. Noi trebuie să ne uităm cu mult mai mare atenție la ce se întâmplă în afară şi să vorbim din ce în ce mai mult despre bunele practici, despre trenduri despre ce se întâmplă la nivel european, toate aceste inițiative din ultimii ani care, cu puține excepții, nu au o reflectare potrivită în ceea ce se numește comunicare medicală din România. O să vă dau un exemplu, având în vedere că am pornit discutând despre presa sportivă. În Franța a fost o foarte mare dezamăgire în anul 1993, când țara lor nu s-a calificat la Campionatul Mondial de fotbal din 1994, luând un gol în ultimul minut – și de la cine? De la un atacant bulgar. Bulgaria a bătut Franța la ea acasă, la Paris, cu 2-1, şi Franța nu s-a calificat. Acela a fost un moment critic pentru presa franceză care şi-a pus problema: „OK, noi nu suntem calificați, vom avea o problemă de profitabilitate în perioada următoare, ce trebuie să facem?” Ei au păstrat un nivel de excelență în presa sportivă din Franța şi au prezentat modele de succes, vorbind despre reușitele altora, fără a-i critica pe ei, şi mai e nevoie să vă spun cine a câștigat în 1998 Campionatul Mondial? Nu mai e nevoie. Exact același lucru cred că putem să facem noi, tot timpul suntem tentați să ne uităm la partea negativă a lucrurilor din sistemul de sănătate din România sau să avem genul acesta de fatalism care să ne facă să credem că niciodată nu va fi posibil ca, spre exemplu, terapia celulară să ajungă în România. Sunt șase pacienți tratați la Institutul Clinic Fundeni şi aici vreau să spun că, dacă această agendă științifică şi această agendă europeană bazată pe știință în sănătate ar fi o constantă în spațiul din România, asta ar ajuta inevitabil sistemul de sănătate, i-ar ajuta şi pe medici, i-ar ajuta şi pe pacienți şi i-ar ajuta şi pe decidenți. Dacă noi realizăm conținutul numai pe baza a ceea ce se întâmplă aici, nu facem altceva decât să perpetuăm o stare de fapt pe care nu o voi cataloga eu acum.

În Statele Unite ale Americii, lupta cu cancerul a început în urmă cu 45 de ani și are din ce în ce mai mulți câștigători din rândurile celor diagnosticați. Potrivit unui studiu IMAS, 45% dintre români asociază diagnosticul de cancer cu un deces iminent. De ce?

Este cea mai importantă constatare şi o constantă, procentul a crescut la 48%, în anul 2020. Noi am început aceste studii sociologice în parteneriat cu IMAS încă din 2016, în  momentul în care toată lumea vorbea despre nevoia de date în oncologie, dar nimeni nu făcea nimic pentru a le obține. Toți se uitau la Casa de Asigurări care sigur are un fragment îngust de date, institutele au niște date, noi i-am întrebat pe oameni, pe cetățeni, eșantionul e reprezentativ şi, într-adevăr, sunt două fenomene pe care noi le-am identificat, este această rată mare a fatalismului, pentru că la întrebarea „În ce măsură credeți că diagnosticul de cancer înseamnă deces?”, cum spuneam, aproape 48%, la nivelul anului 2020, erau de acord, dar când i-am întrebat: „În ce măsură credeți că există cancere care pot să fie vindecate?”, 75% au spus că cred că pot fi vindecate.

Explicația este că, în momentul în care diagnosticul este din ce în ce mai aproape de persoana respectivă, persoana respectivă începe să se întrebe cum ar fi dacă?, se pune în situația unei persoane care primește diagnosticul şi se gândește așa: „Știu pe cineva care, în urmă cu 10 ani, a decedat în 2 luni”. E o experiență trecută, se poate gândi: „Eu locuiesc la țară şi cel mai apropiat spital de mine e la 40 km”, iar apoi poate continua: „Chiar dacă spitalul e la 40 km, oare au medic oncolog?”. Probabil că nu, deoarece sunt foarte puțini medici oncologi, sunt 600 de medici în toată țara. Iar apoi se poate gândi: „Dacă nu e medic acolo, va trebui sa merg la București sau la Craiova sau la Cluj-Napoca, dar am eu bani să merg? Cine ştie cât mă costă?” Un studiu realizat anul trecut de Academia de Studii Economice la care am participat şi noi arată că cheltuielile unui pacient diagnosticat cu cancer în România se situează la peste 10 000 de lei şi problema este că doar 40% dintre români au depozite bancare mai mari de 10 000 de lei, deci riscul falimentului individual în momentul diagnosticului de cancer este foarte, foarte mare. Rata aceasta mare a fatalismului reprezintă, de fapt, o modalitate a fiecărei persoane de a face față unui prezumtiv diagnostic şi, dacă punem la socoteală şi faptul că, din păcate, destul de puțini oameni sunt la curent cu progresele care au apărut şi în prevenție şi în screening, fără să mai vorbim despre diagnostic şi de tratament, dacă nu știu că există aceste soluții, evident că apare resemnarea. Al doilea fenomen pe care noi l-am remarcat între 2018-2020 este infodemia. Infodemia a devenit un termen foarte cunoscut în contextul pandemiei, dar ceea ce noi am remarcat a fost că, între 2018-2020, numărul de campanii de disease awareness, majoritatea sprijinite de companiile farmaceutice, n-au făcut altceva decât să inunde spațiul public cu informații irelevante, astfel încât oamenilor le-a fost foarte greu să mai identifice ceea ce era cu adevărat important, informații despre biomarkeri, despre medicina personalizată sau despre imunoterapie. Noi avem o scădere în anul 2020 a nivelului de recunoaștere pe acest palier pe care l-am menționat, în comparație cu 2018, în condițiile în care awareness-ul, conștientizarea, crescuse față de 2016, când nu existau atât de multe campanii şi când, de fapt, mesajele pe care noi şi grupul nostru le transmiteam erau mult mai vizibile. Uneori, trebuie să fim foarte atenți dacă trebuie să comunicăm, cum trebuie să comunicăm, eu înţeleg foarte bine şi nevoia de a avea campanii de disease awareness, dar ele trebuie să se bazeze din ce în ce mai mult pe știință şi mai puțin pe emoție sau pe mesaje care, de fapt, nu ajută pe nimeni.

Pacienții români au acces întârziat la tratamente moderne pentru cancer, cu până la 3 ani în comparație cu pacienții din alte state. Ce se poate face ca pacienții diagnosticați cu cancer din România să beneficieze într-un timp mai scurt de aceste tratamente? Dar de participarea pacientului român în studii clinice? Este el suficient de educat şi informat în acest sens asupra terapiilor de ultimă generație aflate încă în stadiul de experiment, dar în curs de aprobare?

Eu cred că pandemia ne-a oferit nouă o foarte bună oportunitate de a le explica oamenilor ce înseamnă un studiu clinic. La nivelul anului 2020, când era în discuție procedura de evaluare accelerată atât în SUA, cât şi în Europa, am fost surprins să constat cât de puțini medici, dar şi jurnaliști alături de care participasem la diferite cursuri pe acest subiect, în anii din urmă, cât de puțin de fapt înțelegeau că acea cale rapidă de evaluare era definită de ani buni de ambele agenții de reglementare, că nu reprezenta o abatere de la standarde, că era păstrată rigurozitatea din punct de vedere științific. În acea perioadă, îmi amintesc că eram foarte, foarte puțini oameni care trebuia să răspundem unei avalanșe de întrebări absolut firești din partea oamenilor care nu au cunoștințe despre cum se dezvoltă un medicament, dar eram prea puțini cei care puteam să răspundem, aşa încât am senzația că totuși pandemia nu ne-a ajutat să creștem foarte mult nivelul de încredere al oamenilor în știință, şi includ studiile clinice în componenta de știință extrem de importantă. Studiile clinice reprezintă o mare oportunitate, mai ales în acest moment când în Ucraina şi Rusia, din motive diferite, nu se mai pot desfășura, ar trebui să fim mult mai proactivi ca țară pentru a atrage studii clinice în condiții de legalitate, de etică şi de transparență, şi accentuez aceste trei cuvinte. În lipsa lor, oamenii vor crede în continuare în teoriile conspirației, care am văzut cum au funcționat în timpul pandemiei. Acum, legat de accesul la terapii inovatoare, o să spun un lucru care va enerva foarte multă lume, e un lucru cunoscut deoarece l-am mai zis de câteva ori în spațiul public, şi anume de ce nu pornim în ideea de a asigura accesul la tratamente noi, de la modul în care s-au desfășurat lucrurile în privința vaccinurilor anti COVID, această colaborare foarte strânsă între producători şi agențiile de reglementare, acel rolling review, evaluare continuă a datelor pe măsură ce se produceau, un proces final care a fost redus de la 61 de zile la 2 ore, atât a trecut de când Agenția Europeană a Medicamentului a decis că sunt ok vaccinurile până când Comisia Europeană a hotărât oficial că da. Vă daţi seama, o chestiune validată ştiinţific avea nevoie de o decizie birocratică de două luni și au fost necesare doar 2 ore, atât, urmată imediat, şi aici voiam să ajung, de modul în care Comisia Europeană a negociat în numele statelor membre, şi pe 27 decembrie 2020, şi noi, românii, şi bulgarii, şi slovacii, şi francezii, şi nemții, noi toți am avut acces la o super inovație, de fapt două, deoarece erau două vaccinuri, și exact în aceeași zi toți. Nu pot înțelege de ce acest model, care firește că poate nu poate fi replicat pentru toate medicamentele, sunt sigur de asta, poate nu poate fi replicat pentru totdeauna şi pentru toate țările, iarăși pot să accept lucru ăsta, dar de ce la doi ani şi ceva de la acel moment noi nu putem să schimbăm această paradigmă în care să reducem un timp care acum este de 3 ani de zile la o lună de zile, cât este în Germania. Având aceste precedente în fața noastră, pentru pacienții din România, optimizarea timpului de acces înseamnă să reducem de la 900-1000 de zile la 760 de zile. Pentru unii s-ar putea să conteze, dar nu e genul de îmbunătățire dorită, mai ales când vorbim despre terapiile inovatoare.

Sfârşitul părţii I

Interviu de Diana Lupu

www.avant-you.com

Ultima ora:

ObservatorKlaus Iohannis și Martin Schulz au discutat despre noua configurație politică a UE: Este importantă unitatea europeană în contextul creșterii forțelor extremiste

PoliticKlaus Iohannis și Martin Schulz au discutat despre noua configurație politică a UE: Este importantă unitatea europeană în contextul creșterii forțelor extremiste

EconomieIonut Stanimir: Post inspired by Andreea Voinea who was instrumental in launching #Joblandia.ro

ExternAndrei Vlășceanu: Europa a votat. Cutremur politic în Franța. Republica Moldova, scandal de spionaj

SocialAndreea Paul: Ela și aventurile din Orașul Portofel

EvenimenteAndrei Stoian: Honored to be one of the 4 young innovators awarded at the Young Innovators “4 under 40 Gala”, organized by Rotary Club Bucuresti Nord

EditorialAlexandru Grumaz: Suntem sau nu în al Treilea Război Mondial?

CulturaCristina Popescu: Romfilatelia introduce în circulație o emisiune de mărci poștale înscrisă într-o apreciată tematică de colecție, cea a Faunei, cu titlul Buburuze



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe