de Marius Stoian

În februarie 2008, Kosovo și-a declarat independența, actul – pregătit minuțios în laboratoarele politicii globale – fiind recunoscut instantaneu de SUA. La mai puțin de un an, noua republică a fost acceptată ca membru de Banca Mondială și de FMI.

Contrar axiomei (mulată pe axa București-Londra-Washington potrivit căreia România ar trebui să meargă în trena SUA în acțiunile importante de politică externă și, de asemenea, contrar tendinței evidente a curentului, leadershipul românesc a spus un „nu” virulent.
„Coloana sonoră” care a însoțit poziția vehementă împotriva recunoașterii Republicii Kosovo de către autoritățile române s-a articulat pe o serie de argumente liricoide – invocându-se prietenia româno-sârbă (discutabilă!), cu lacrimi și flori, sau, mai grav, auto-vulnerabilizatoare, punând în aceeași ecuație situația maghiarilor din Transilvania cu cea a minorității albaneze din Serbia, în sensul că separatismul Kosovo ar putea constitui un „demo” pentru o eventuală proclamare a independenței Ținutului Secuiesc.

În acea perioadă am susținut, timp de șase luni, într-o publicație cu tiraj discret, o campanie-exercițiu „Da pentru Kosovo!”, o colectă de idei, puncte de vedere, în sensul amorsării unei dezbateri reale în construcția unui răspuns pragmatic mai avantajos pentru partea română.
Exercițiul jurnalistic mi-a relevat o anumită miopie tactică atât a oficialilor români, cărora nu li s-a clintit niciun mușchi al feței, la fel cum și societatea civilă a rămas complet inertă. Observatorii externi au constatat la acea dată că nerecunoașterea Kosovo s-a produs în contextul mai larg al interpretării general conservatoare pe care diplomația română o dă dreptului internațional – diplomația furnizând suportul analitic al deciziei. Se pare însă că acest conservatorism trebuie citit în cheia unei colecții de spaime, frici și angoase reactive în mai mare măsură decât în prudența fundamentată de experiențe.

În ciuda unor declarații de dată mai recentă, suntem încă departe de o atitudine proactivă. O surpriză plăcută a venit însă din zona „diplomației neoficiale” printr-o serie de acțiuni demarate de un ONG, Global Focus. În decembrie trecut, aceasta a organizat la București o întâlnire a elitelor kosovare cu politicieni români, oameni din business și din cultură, discuțiile fiind centrate pe informarea și cunoașterea reciprocă.

Același Global Focus a fost co-autor, împreună cu think-tank-ul slovac Central European Policy Institute, la cea de-a opta ediție a Forumului de Securitate Globală de la Bratislava (GlobSec), care a organizat prima reuniune sârbo-kosovară la nivel înalt, cu densă participare internațională.
GlobSec își propune să aducă Europa Centrală pe „harta gândirii strategice transatlantice”, prospectând posibilitatea de a se reinventa printr-un efort comun din „foste state comuniste”, într-un grup dinamic, efervescent, ca o alternativă la prudența politică a vechii Europe. Poate România să se califice pentru acest casting?

Schimbarea opticii cu privire la Kosovo ne-ar putea confirma noi abilități de poziționare avantajoasă.
O soluție viabilă de repoziționare a fost identificată de think-tank-ul românesc, prin construirea unui tandem cu Slovacia în vederea accelerării recunoașterii statului Kosovo, cât încă mai pot fi obținute unele beneficii, într-un eventual pachet mai complex de discuții cu Bruxelles-ul și Washingtonul.

În opinia mea, ideea ar trebui însușită de Guvernul român.
O analiză mai atentă ne arată că spargerea de către România singură a grupului celor cinci „non-recogniseri” ne-ar dezavantaja în aceeași măsură ca și înțepenirea pe o poziție ireconciliabilă, formalizarea independenței Kosovo, deși „in progress”, depășind o „încărcare” de 80 la sută. Repet, soluția tandemului româno-slovac pare ideală.

Succesul Global Focus ar trebui să aibă drept consecință și o multiplicare a demersurilor „diplomației neoficiale” pe un diapazon mai larg de problematici, în care diplomația oficială este reticentă sau nu dispune de instrumente adecvate.
Pe de altă parte, este și o confirmare a unei parafraze că diplomația e o chestiune mult prea complexă pentru a fi lăsată exclusiv pe mâna diplomaților de profesie.