de Marius Stoian

Într-un episod extern,  președintele unui grup feroviar regional cu capital românesc mi-a mărturisit că, deși deține 38 la sută din transportul de marfă pe calea ferată din România, nu a primit niciodată o invitație oficială la Ministerul Transporturilor pentru consultări. Dialoguri asemănătoare am avut, în timp, cu mari jucători români din economie sau cu structuri asociative de tipul AmCham și FIC posesoare ale unei experize de excepție. Uneori – mi s-a spus – s-au derulat întâlniri al căror singur „substrat” a fost ca administrația să bifeze o acțiune cu caracter protocolar.

Dialogul între zona privată și instituțiile publice nu închide un circuit osmotic, este doar o schemă de lucru formală, copiată fără tragere de inimă din manualele bunei guvernanțe europene.

În acest timp însă, vitrina din dreptul autorităților publice a fost pur și simplu acoperită de produse intelectual-birocratice intitulate ritos cu majuscule „strategii naționale”.

O căutare „I’m feeling lucky” pe Google indică doar la primele șase-șapte pagini peste 50 de astfel de alcătuiri cu capitole, articole și paragrafe băltind în apele călduțe ale unui spațiu virtual rămas virgin. Fiecare domeniu posedă uneori nu una, ci mai multe „strategii naționale” suprapuse, structurate identic, și care recirculă clișee eșuate demult în marginea noilor realități economice.

Inflația de „strategii naționale” acoperă aproape toate domeniile:  de la securitate și combaterea drogurilor la imigrație și fondul forestier, egalitatea între sexe, gestionarea deșeurilor, dar și curiozități precum „Strategia națională de organizare a ciclismului și triatlonului”.

Există și o „Strategie națională pentru transport durabil pentru 2007-2020” și chiar 2030, la care, deși în logica modernă a formatării deciziilor ar fi trebuit să contribuie activ corporatistul român din transportul de marfă invocat mai sus, acesta a luat act, în mod accidental, din media, de o decizie birocratică ce produce efecte asupra activității sale generatoare de venituri la bugetul de stat.

Două lucruri apar ca evidente: a) ideea de „strategie națională” așa cum se relevă ea în prezent este un abuz lingvistic, un abuz terminologic de natură a degrada un concept care ar trebui să asigure, în mod normal, susținerea reală a interesului național care este mai mult decât sumă de interese specifice, dar este obligatoriu sumă de interese specifice b) aceste „strategii naționale” ca și legislația ordinară pleacă, în general, dinspre un unghi de abordare presetat de un interes particular limitat, fără o abordare holistică, descentrat în raport cu compunerea vectorială de viziuni.

Pentru cine și de ce se creează aceste așa-zise „strategii naționale” fără participarea stakeholderilor? Rămâne un mister încuiat în fișetele de tablă ale ministerelor în permanentă descompunere și recompunere, organizare și reorganizare.

Există, în mod evident, extras din teoriile cu privire la politicile publice un algoritm riguros valabil pentru construcțiile legislative care ar merita atenție.

În primul rând, ministerele ar trebui să nu propună dezbaterii publice drafturi de documente complexe, ci working paper-uri conținând principiile de bază ale domeniului supus reglementării. Analiza psihologică atestă în primul caz un nefericit sindrom al auctoriatului care ”blochează„ și filtrează cu sită deformată ideile provenite din exterior. Un draft va coopta puțină viziune din mediu și va rămâne tributar primei ordonări a materiei care-l compune.

Un al doilea pas îl reprezintă aruncarea acestui working paper în dezbaterea stakeholderilor care sunt întotdeauna: marii jucători și asociațiile lor, think-tankurile specializate, mediul academic, precum și structurile profesionale afiliate opoziției politice. Se adaugă desigur elementele provenite din acorduri internaționale, organisme la care România este parte, efecte ce decurg din parteneriatele strategice.

Abia în urma acestor puncte de vedere se centralizează și se structurează un draft. Consultarea cu stakeholderii se desfășoară pe mai multe dimensiuni: prin solicitare directă a unor puncte de vedere, prin forumuri deschise, dar și prin consultări informale. Documentul se repune în discuția publică abia după ce încorporează toate aceste propuneri și abordări. De la acest moment se deschide drumul unei inițiative legislative.

În cazul „strategiilor naționale” cu greutate specifică mult mai mare, avem de-a face cu un timp de gestație, dar și o rază de acțiune mult mai lungă.

În completarea unui asemenea proces de creație legislativă, Germania, de exemplu, deține un sistem de monitorizare prin comisii interministeriale pe legile majore, în depistarea „efectelor secundare” și crearea mecanismelor de corecție în așa fel încât chiar legile sau strategiile, odată adoptate, să poată fi ajustate de practica curentă și curățate de impurități.

Pentru a nu transforma demersul într-unul pur teoretic, să remarcăm exemplificând că în domeniul energetic există două strategii, una „Strategia energetică a României 2007-2020”, aprobată prin HG 1069/2007, concepută în manieră vetustă îmbâcsită de teorie, legislație, împănată cu grafice și analize SWOT fragile, pornește de la premise false, trage concluzii greșite și în baza lor face recomandări lipsite de sens.

Descoperirea noilor rezerve de gaz de pe platforma Mării Negre, apariția tehnologiei gazului de șist și a unor noi perimetre suspectate de a deține pungi de petrol au aruncat respectiva strategie direct la coșul de gunoi, atestând cu această ocazie și „vizionarismul” său.

În mod surprinzător noua strategie energetică care împinge intervalul la anul 2030 (pusă pe site-ul ME anul trecut în mai) seamănă până la identificare cu vechea strategie din care s-a extras ce-i drept concluzia pesimistă a sfârșitului resurselor energetice românești.

Apar, în schimb, din nou Tarnița, eternul Nabucco, Reactoarele 3 și 4, din întreg documentul răzbătând un aer monocord, funcționăresc de birou cu iz de mucegai și becuri lipsă. Pare reluarea aceluiași film vechi cu aceleși concluzii obosite.

Și semn că pe nimeni nu a interesat aceste emanații ale angajaților ministeriali, nici măcar pe autorii înșiși, la data de 29 mai anul trecut, la Forumul național de energie, plasat sub egida Ministerului Economiei unde urma să se dezbată această strategie, niciun reprezentant al aparatului de stat nu a fost prezent. Jucătorii din piață au rămas să discute, ca de obicei, între ei. (Curierul național – 30 mai 2012). Cam atât despre interactivitate și „strategii naționale” românești.

În loc de PS:  Să remarcăm că avem un nou ministru al Energiei deocamdată ținut în frâu de absența cadrului legislativ care să dea contur funcției sale. Pentru a reuși, el nu are nevoie decât de disponibilitate, dezinhibare, transparență în raport cu mediul de afaceri și acceptarea “scrierii” politicilor publice și a reglementărilor cu participarea tuturor stakeholderilor, inclusiv a grupurilor de lobby și advocacy ale partenerilor strategici,  ai „comunității epistemice” (Haas) în măsura în care acestea au – și cele mai multe au – nu numai bune intenții, ci și know-how. Ar putea fi începutul primei „strategii naționale” reușite.