Fotografia instant a mediului de business românesc stă pe rasterul sfârşitului epocii „primului milion nejustificabil”, cuplat cu intrarea în arenă a „antreprenorilor de generaţia a doua”, parte şcolită în Ivy League şi accesorizată confortabil cu Kiton sau Brioni, parte definită în subcultura spleenului semidoct Bamboo&Bugatti Veyron, mult prea sport şi trendy pentru a fi luată în serios.

Deşi ar fi fost poate de aşteptat ca direcţia generală să fie cea pozitivă, sub zodia acestor reconversii, corelat sau nu, au loc simultan două procese antagonice.

Sesizând că scapă oportunităţi, prin căderea rând pe rând a barierelor protecţioniste şi prin concurenţa marelui capital sau la capătul unor procese evolutive complexe, o parte dintre companiile middle şi upper-middle naţionale descoperă zeii HR-ului, cultura corporatistă vestică şi modelele de succes refuzate emfatic aproape două decenii. Acestea caută alianţe strategice, sunt gata de fuziuni cu actori majori, se listează pe burse. Duc economia înainte, implementează proceduri şi idei limpezi. Şi-ar dori – fie şi pentru că se simt „cu sacii în pod” şi au cifre competitive – un mediu concurenţial transparent, asanat. Este zona care nu ar mai oferta la bursa corupţiei.

În zaţul marilor tunuri rămân încă ancoraţi, infestând, prin pârghia politicului, instituţiile statului, costeluşi insignifianţi şi colţoşi sau tupeişti ameninţători din Piatra Neamţ ori de aiurea, cu aspect ilar şi unghiile negre care, pe modelul sepiei, colorează sulfuros şi aerul pe unde trec, însă au proprietatea de a atrage banul din orice cută, din orice pliu bugetar s-ar ascunde el. Este zona minus-valorii societale, a infecţiei contagioase, a circuitului valizelor cu bani, care tinde să se umfle hiperbolic. Este zona care produce pe bandă rulantă firme de apartament, câştigătoare mereu, de pe poziţia a treia, a patra ale marilor licitaţii. Este zona-frână care oferă în permanenţă, care produce şi perpetuează corupţia.

Mecanică, reducţionistă, simplificatoare sau nu, analiza noastră este pertinentă cel puţin într-un punct. Pentru că mediul le încurajează, iar revizia completă a inventarului de business nu a atins chestiunea onorabilităţii, deşi cu preocupări şi profiluri distincte, ambele mulţimi (în sens matematic) alimentează, în diverse grade, corupţia „on the supply side”.
Cu excepţia multinaţionalelor – dar uneori şi ele -, pentru că sunt supuse unor severe restricţii în ţările de origine, aria corupţiei se cântă pe toate tonalităţile ‒ şi în armonii de Bach, şi în ritm de manea.

Recidivăm, în acest colţ de pagină, în lansarea de concepte şi idei, propunând către toţi cei interesaţi „Platforma corporatistă anticorupţie”, pe al treilea val mondial al încercărilor de curăţire a climatului de afaceri. Există o masă critică în stare să achieseze la un program de acest tip? Nu vorbim despre o utopie? Ce ar însemna, în fond, o cartă anticorupţie andosată de corporaţiile ce activează în România? Conceptual, pornim de la recunoaşterea, dincolo de performanţa managerială, de cifra de afaceri şi de supleţea actului de comunicare, a contribuţiei la evoluţia comunităţii ca asset, ca resursă corporatistă. Corporate social responsability nu este o sintagmă, ci un activ şi o filosofie, un mod de a exista în business. A nu oferta în corupţie este parte a conceptului CSR extins! Unii îl adoptă firesc, alţii au nevoie măcar de o noapte de arest pentru a-l transforma în realitatea unor burse de studii sau în idee integrată. De aici trebuie plecat, de la schimbarea opticii relaţiei companiei cu mediul social.

În al doilea rând, trebuie propusă o amnistie morală. Poate că greşeala luptei împotriva corupţiei a fost preferinţă pentru „îngeri” în locul „diavolilor răzgândiţi”. Nu guru ai anticorupţiei imaculaţi şi orbi, ci, poate, pragmatici trecuţi de bunăvoie în tabăra corectitudinii, care ştiu traseele, care, ştiind chimia otrăvii, pot găsi mai uşor antidotul.
În al treilea rând, după statuarea principiilor acestei carte, acestui club anticorupţie, pentru a se da utilitate practică demersului, ar trebui introdus un certificat de good standing, de bună reputaţie, atribuit de un auditor independent stabilit consensual, în aceeaşi manieră în care televiziunile convin asupra societăţii care măsoară ratingurile. Treptat, o asemenea formă de recunoaştere a statusului ar putea deveni parte din documentaţia obligatorie în faţa instituţiilor de credit sau a autorităţilor publice. Nu inventăm roata. Există instituţii ca Banca Mondială, Transparency International, OECD etc. cu expertiză. Există o industrie care produce evaluări pe grupe de afaceri, rapoarte juridice, campanii publicitare sau audit şi investigaţii judiciare. Rolul acestui editorial este să atragă atenţia, să schiţeze o soluţie la o problemă presantă, acută, tocmai bună de materie primă pentru un think-tank aflat în block-starturi.

Articol publicat pe www.qmagazine.ro