De peste un deceniu, politica românească încropește soluții fără viziune, în laterala tacticilor de reacție, pompieristic, dansând pe conjuncturi.

Ultimul lider doctrinar, Adrian Năstase, a sosit la putere în 2000 pe aranjamentul cu miez ideologic din lucrarea „Bătălia pentru Viitor” și intră azi la „necitabili”. Fără aspirații conceptuale, Traian Băsescu a tras câteva tușe ideologice, parte pe reforma învățământului sau sănătății, în maniera neoconservatoare, parte pe politica  ICR (goodpoint!). În rest, tăcere.

„De fapt – mi-a spus unul dintre importanții lideri de azi, în urmă cu câțiva ani –, mare diferență între social-democrație și populari nu e”. În timp ce făcea tumba ideologică, cu naturalețea ignoranței, el găsise și explicația: „Cu toții vrem reforme”.

Abordarea aceasta e definită absurd ca „pragmatism”, iar operatorii ei sunt descriși uneori, la fel de fals, drept „tehnocrați”. Prin acest reducționism se aneantizează efortul de gândire a zeci de generații și vagoane de inteligență scrisă sunt oprite la vămile discursului public și privat autohton.

Direcția, revendicarea de la școlile majore de gândire au apus și ca referință retorică, și ca percepție publică. Afilierea la „marile familii europene”, văzută inițial ca o salvare, nu a adus nici ea densitate filosofică, oprindu-se la valoarea de inventar a emblemei și la aritmetica simplă de Bruxelles.

Institutele afiliate partidelor,  Institutul de Studii Populare sau Institutul Social Democrat nu mai extrag și upgradează doctrina din formula ideologică primară, nu lansează dialoguri pe spații ample, ci epigonizează mărunt la umbra solicitărilor, și ele tot mai rare, despre șansele la următorul scrutin.

Unii, cu aspect doct și grade universitare dobândite în absență,  justifică situația descriind un peisaj al „decesul ideologiilor” adus din Vest cu o întârziere de jumătate de secol. Problema renunțării la ideologie fusese pusă în 1955 când Raymond Aron a lansat teza „sfârșitul erei ideologice”. Dar Raymond Aron a revenit de mult asupra propriei sale proiecții anunțând că „discuția asupra sfârșitului ideologiei se încheie, încep discuția și dezbaterea asupra noului ev ideologic”.

Alții dau vina pe postmodernism, care dislocă și rupe în bucăți, care dărâmă statui și fuge de sub tirania marilor viziuni ideologizante.

Dar cum postmodernismul nu e religie „de stat”, ci opțiune culturală facultativă, nimeni din suprastructura globală nu contestă azi necesitatea profundă a ideologicului ca o expresie a raportării omului față de lume, ca regulator al relaționărilor interumane dar și ca baraj centrifugal.

Partidele românești trecând peste profilul dual găști/grupuri de interese au nevoie de proiecte mari și dezbateri mari: reforma sistemului de pensii care va colapsa în orizont apropiat, reforma administrativ-teritorială, bugetele multianuale, reforma asigurărilor de sănătate, subfinanțarea sistemului, prioritizarea domeniilor de viitor, poziția față de sindicalism sau religie. Toate acestea trec prin filtrul ideologic care le dă forţă și substanță.

Termenul modern de ideologie aparține lui Destutt de Tracy, care consideră ideologia, în primul rând, „știința despre idei”. Pentru el, ideologia înseamnă critica genetică a ideilor. M-aș agăța, ca prim pas, la o revenire  la ideologie ca „știință despre idei”.

Articol publicat pe www.qmagazine.ro