In Romania capitalismului periferic si principiile si designul social sunt in semi-masura. Iar partea cea mai insemnata din neajunsurile constructiei, chiar si aceea pe care o incearca timid elitele acum, provine din faptul ca aplicam jumatati de principiu, ne oprim la jumatatea demersului sau ne indoim atunci cand s-a epuizat avantul.

Configuratia de republica semi-prezidentiala e mai putin nimerita pentru o natiune care n-are vreun fel de valori unaime sau aspiratii mari, colective care sa-i inflacareze efortul. Intre tarile mari ale lumii doar Franta, exceptie notabila cu motivatii care tin de istorie si China, sunt republici semiprezidentiale. In rest, natiunile cu determinare au ales un contur mai précis.

Romania ultimei sute de ani a oscilat mereu intre poli, a sfarsit razboaiele cu alti aliati decat le-a inceput, a enuntat decizii si a diluat aplicarea lor, a ratat proiecte pe care lumea mai avansata a invitat-o, chiar ajutat-o sa le desavarseasca si elitele ei au asteptat foarte adesea un maine mai promitator de la care sa-si inceapa constructia.

Romania ultimelor doua decenii si-a propus sa adopte din mers si alert un model complet si complex al economiei de piata. A reusit in primii ani un amestec indecis de terapie a socului cu reminiscente ale markismului indulcit. Prima lege pe care a votat-o parlamentul Romaniei, in anul 1990, legea proprietatii, isi consuma si astazi efecte dureroare ale semi-deciziei. In anii in care occidentul ne invita sa pasim in cadenta egala cu suratele estice Polonia, Cehia, Ungaria, noi ne-am grabit sa semnam un tratat cu URSS spre surprinderea celor care ne intinsesera, si ei, mana. S-au scurs ani multi in semi-evolutie, iar partidele, cu alte cuvinte echipele care paseau pe scena managementului de tara au esuat in a ne oferi un intreg. Au fost, ele partidele,  si bune si rele, si de stanga si de dreapta, cateodata aceleasi, iar astazi ne amagim cu iluzia ca exista o economie de piata functionala, competitiva in timp ce colosi care apartin inca statului perturba dramatic un mers sanatos inainte; ni se pare ca statul de drept functioneaza, dar ii constatam mereu fisurile, ne intrebam retoric daca drumul catre neoliberalismul viitorului trebuie sa duca, din nou cu ocol, prin amalgam de ideologii cu amprenta nationalist-populista.

Gasesc ca cea mai acuta dintre nevoile societatii tine de certitudini. Avem nevoie de intreg. Ceea ce inseamna fuga de semi masuri. Elitele sunt cele care pot impune distantarea de jumatatile toxice ale adevarurilor fiecaruia, pot sugera directia decisa si tot ele pot impune, unitar, coerent  un parcurs asumat.

Romania a fost cel mai adesea duala, are discurs mai mereu echivoc, are exprimari si pozitii adesea ambiguue, practica in salturi jocul la doua capete,  intr-un cuvant pare “semi”, din orice perspectiva ai privi-o.

Romania are mai multe negatii decat proiecte concrete. Are mai multe poticniri decat desavarsiri. De peste 100 ani.

Recent, mai acum, am capatat doua certitudini. Ele se masoara in asocierea cu initiale nobile, NATO si UE ale caror valori, principii si reguli le adoptam chinuit, tot in semi-doze.

Romania este un fractal, spunea profesorul Thierry de Monbrial, directorul Institutului Francez de Relatii Internationale; un umanist care isi are radacinile evolutiei intelectuale in matematica – altfel spus natiunea este o alcatuire de intreguri mai mici, de replici in miniatura ale conturului diform, mare. La fiecare intersectie de astfel de bucati se fractureaza, in fapt, un intreg. Si devenim o proiectie neomogena de franturi amputate. De mici Romanii auto-mutilate spiritual, social, economic.

Ca sa fiu in acord cu enuntul ar trebui sa ma opresc aici, la jumatate de drum, adica de prezentare. Sa sfarsesc diagnoza, fara a propune, in fapt solutia careia sa-i daruiesc generos si entuziasmul intreg.

Pentru mine elitele sunt alcatuite din arhitectii destinului viitor – unii sunt politicieni, curati si manati de intentii imaculate – putini, dar exista. Altii sunt designerii complexului de idei – intelectualii – si ii salut pe cei din jurul mesei, pe cei care isi insotesc enuntul “imi pasa” de implicare activa in proiectul numit Romania – ei sunt aceia care configureaza tendinte si care ne invata ca intre lumea conceptelor si climatul social pe care un stat trebuie sa il asigure cetatenilor lui este doar distanta dintre a vrea si a a face. Elitele includ si artizanii mersului economic inainte – acestia ar fi, in fapt, primii garanti ai bunasarii care sa ne permita sudarea micilor geometrii locale intr-un intreg functional, competitiv numit Romania.

Daca elitele isi propun sa devina ele insele un intreg, am putea elimina jumatatile de masura. Si daca si-ar propune, de data aceasta o terapie de soc a contextului fluid soci-politic, am putea evolua de la semi la o republica intreg prezidentiala. Sau intreg parlamentara. Nu optiunea mea este importanta. Ci nevoia distantarii unanime  de semi-masuri.

Daca refuzam, prin consens, gestionarea viitorului cu metode trecute si daca eliminam stridentele care tin de accente personale, daca depersonalizam evaluarile si ne fructificam cele doua avantaje, aflate e drept, in stare de uitata amortire, respectiv avantajul geostrategic si cel economic, care tine de resurse, am putea desenam un triunghi cu laturi egale de putinta: intelectuali – institutii – companii, astfel incat ceea ce rezulta sa fie o figura geometrica fara fisura. Asa arata pentru mine pactul elitelor pentru o noua configuratie a Romaniei. Cu contur intreg si fara semi-enunturi.