În ultimele săptămâni, a redevenit în dezbaterea publică vocabula fesenism. Cine o înţelege cu adevărat? E vorba de un cuvânt urât – un substantiv adjectival care traduce însă o mult mai dezagreabilă realitate. Tinerii, cu siguranţă, îl socot un neologism obscur şi bizar. La ce anume se referă oare acest termen abia consemnat în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române?

Mă grăbesc să răspund: fesenismul a însemnat o instigare deschisă la violenţă şi crimă în chiar zorii democraţiei post-comuniste. 

Poate ar fi util să rememorăm faptul că iarna anului 1990 se încheia cu nişte manifestări halucinante pentru spectatorii din Occident.

În 28-29 ianuarie, la instigarea lui Ion Iliescu şi cu acordul Frontului Salvării Naţionale, bucureşteni confuzi, alăturaţi minerilor înarmaţi din Valea Jiului, au atacat sediile partidelor istorice. Sub loviturile de topor se aflau nu doar nişte clădiri de patrimoniu, ci rămăşiţele acelei Românii pe care bunicii şi străbunicii noştri au iubit-o. Se surpau vestigiile unei lumi civilizate – lumea în care munca şi hărnicia, talentul şi excelenţa, inovaţia şi inteligenţa, proprietatea privată şi justiţia, familia şi credinţa erau sfinte.

FSN şi IMGB făceau ordine cu bâta. Acum aproape un sfert de veac, rânjetul democraţiei originale îşi scotea la iveală colţii. În România proaspăt ieşită din lagărul sovietic doar o minoritate credea în apartenenţa noastră la familia politică occidentală. Dacă Cehia, Ungaria sau Ţările Baltice se orientau către civilizaţia nord-atlantică, Ion Iliescu negocia în numele nostru şi pentru noi un alt Tratat de pace cu URSS… Acum aproape 23 de ani se striga pe străzile Capitalei următorul slogan: Moarte intelectualilor sau Noi muncim, nu gândim…

Dacă roadele muncii s-au văzut mai greu, dansul sordid al morţii a apărut în centrul Bucureştiului la următoarea mineriadă, cea din 13-15 iunie.

După un Crăciun deja însângerat, silueta firavă a Seniorului Corneliu Coposu se apleca în faţa unei tanchete de lângă sediul central al PNŢ… Sub privirile fostului premier Roman, campionul eleganţei creştin-democrate era scuipat de mulţimea dezlănţuită. Se huiduia abundent şi se proferau calomnii fără oprelişti. Geamuri sparte, uşi rupte, obiecte desfigurate, trupuri rănite şi suflete moarte.

Ucenicul răposatului Iuliu Maniu (mort la Sighet acum 60 de ani), atletul onoarei devenit astăzi statuie era, aşadar, ameninţat, umilit şi hăituit ca o fiară. De ce? Pentru că marele Corneliu Coposu îşi dorea o altă Românie, pentru că visa şi el, ca atâţia alţi foşti deţinuţi politici, la o ţară curată şi demnă.

Seniorul Corneliu Coposu a fost lovit pentru că, spre deosebire de Ion Iliescu, mareţe ţărănist îşi dorea o naţiune română liberă, demnă şi prosperă. Viaţa acestui transilvănean vertical, cuprinzând cei 17 ani de temniţă grea, poate fi înţeleasă ca o trăire senină şi continuă a unui şir lung de afirmaţii: Eu cred, Eu pot, Eu vreau, Eu îmi respect meseria, Eu sunt viu, Eu am viitor… Cine va avea curajul şi umilinţa să preia acest mandat istoric, traducând optimismul patriotic în acţiune politică şi făcând din îndrăzneală o virtute cardinală?

Nu e destul să observăm doar violenţa şi crimele regimului Iliescu. Nu e suficient nici săanalizăm modul în care – în ultimul sfert de veac – FSN a înscontaminat toate partidele mari de pe piaţă. De la UDMR-ul lui Géza Domokos (fost membru CC al PCR) până la Partidul pseudo-conservator al lui Dan Felix Voiculescu, de la PNL atras într-o Alianţă Socialistă şi până la PSD – moştenitorul en titre al Frontului iliescian -, structurile de putere au preluat bucăţele mici, părţi mari sau chiar întreg fondul genetic al fesenismului orginar. Cum? Prin oameni şantajabil, agende impuse şi cutume stricate.

Dincolo de contaminarea şi pervertirea mecanismelor de reprezentare electorală, fesenismul a conspirat ca Sistem malefic împotriva unei Românii moderne şi prospere. 

Fesenismul reprezintă acea ordine instituţională prin care Statul român a ajuns victima grupurilor de interese şi a clanurilor mafiote.

Datorăm ideologiei feseniste atacurile repetate ale executivului şi ale legislativului asupra justiţiei independente.

Fesenismul explică feudalismul birocratic; politizarea şi clientelismul crâncen al administraţiei centraleşi locale; dimensiunea uriaşă a risipei banului public în Sănătate, Energie, Transporturi sau Educaţie; economia clientelară care sufocă economia de piaţă; pauperizarea clasei de mijloc; dependenţa a milioane de oameni de ajutoare sociale; regionalizarea baronială a României; confiscarea presei libere; exodul a peste 3 milioane de inşi talentaţi; subdezvoltarea ruralăşi înapoierea agriculturii româneşti; absenţa infrastructurii de transport; datoria publică de zeci de miliarde acumulată – fără justificare – pe umerii viitoarelor generaţii; incapacitatea structurală a partidelor politice de-a se reforma pe direcţia agendei cetăţeneşti; prăbuşirea standardelor de învăţământ din gimnazii, licee şi universităţi; prezenţa noastră mereu în spatele Poloniei – de la absorbţia de fonduri europene, construcţia de autostrăzi, reformele administrativ-teritoriale şi până la numărul de ore petrecute pentru plata taxelor şi a impozitelor; mai datorăm, în sfârşit, aceluiaşi fesenism  atavic şi ultimul loc deţinut de ţara noastră în topul prosperităţii europene sau ruşinea de-a fi socotiţi mai corupţi decât Vietnam sau Uzbekistan…

Pe scurt: fesenismul a falimentat România şi ne-a dat o ţară fără perspectivă, cu moralul căzut, o patrie second hand. Dacă suntem cumva lipsiţi de optimism civic şi vlagă politică e mai ales din pricina instaurării, în chiar zorii existenţei noastre post-comuniste, a unei ordini anti-liberale şi anti-meritocratice, a unui sistem de valori anti-naţionale şi anti-occidentale, Sistemul năşit de însuşi părintele spiritual al fesenismului, Ion Iliescu.

Lupta cu fesenismul înseamnă asumarea unui mai vechi proiect de ţară, dar începutul tămăduirii rănilor deschise în trupul naţiunii noastre. Războiul cu fesenismul presupune exorcizarea unui rău endemic şi încercarea de stopare a unei metastaze canceroase.

Românii nu vor putea păşi pe tărâmul libertăţii fără să spună adio tuturor spectrelor care-au îngropat talanţii oamenilor înzestraţi şi buni din această ţarăi;

adio strigoilor care-au alungat încrederea dintre semeni şi bucuria vieţii comunitare;

adio ideologiilor care-au anihilat criterii, standarde sau exigenţe înalte;

adio prostiei instituţionalizate care-a tăiat obişnuinţa virtuţii;

adio etatismului care-a sufocat elanul antreprenorial;

adio relativismului moral care-au adormit caractere şi-a otrăvit gustul românilor pentru succes;

adio nălucilor care-au surpat credinţa, nădejdea şi dragostea dintre oameni;

adio cinismului care-a gonit peste hotare milioane de cetăţeni români;

adio lăcomiei administratorilor care-a falimentat, cu premeditare, industrii performante;

adio taxelor şi suprataxelor care-au ţinut de parte capitalul liber;

adio farsei mediatice care-a spurcat sau care-au mistificat simboluri, tradiţii şi sărbători;

adio falşilor formatori de opinie care-au intoxicat spaţiul public cu valuri ură, dezinformare şi minciună.

Tuturor acestor rele, cetăţenii României libere trebuie să le spună adio, viszontlátásra, pa, la revedere şi auf wiedersehen!

Despărţirea oficială de fesenismul originar, gregar, recurent ori spectral al tranziţiei post-comuniste nu se face însă doar printr-un joc de cuvinte.

E nevoie de acţiune politică reală, anti-Sistem şi pro-cetăţenească. Numai printr-o construcţie curată, fără compromisuri doctrinare şi morale, vom ajunge să depăşim orizontul strâmt şi meschin în care fesenismul ne-a fixat, ne-a mutilat şi ne-a falimentat ca cetăţeni, contribuabili şi, respectiv, consumatori.

Despărţirea de fesenism înseamnă redescoperirea adevăratului patriotism.