de Mihail Neamțu

Există modalități prin care corpul politic își poate genera propriii anticorpi împotriva toxinelor din afară? Categoric, da. Tradiția anglo-saxonă susține că solul grădinilor e mai sănătos atunci când există o alternanță a culturilor agricole. Altfel spus, monopolul ideii amenință calitatea hranei materiale și spirituale. Corpul se întărește numai prin diversificare.

Europa christiana a așezat misiunea inte­lectualului public deasupra intereselor ori­că­rei minorități despotice, dar și dincolo de consensul leneș al majorităților ad-hoc. Într-o scriere destinată tinerilor atenieni, Vasile din Cezareea (sec. IV) compara lu­cra­rea unui pedagog și cărturar cu ac­țiu­nea harnică a albinei. Încercând să educe sufletele celor tineri, omul literelor din An­tichitatea târzie încearca să recolteze nectarul din florile creației. Marele ca­pa­docian recomanda selectivitatea ca dis­cer­nământ aplicat. Alți mari dascăli ai lumii an­tice, precum Augustin din Hippona și Maxim Mărturisitorul, au vorbit bucății de lut a umanității despre făgăduințele Ce­rului. În acest fel, Europa christiana și-a educat cetățenii să nu confunde parfumul paradisului cu duhorile unei banale ta­ver­ne. Cu excepția unor excese teocratice, în­tre împărăția Cezarului și cetatea lui Dum­nezeu s-a păstrat distanță.

Grădina Revelației și bucatele Revoluției

În modernitate, însă, o mână de filozofi au ajuns să certe văzduhul în numele vred­niciei unui bulgăre de humă. Dorința de-a coborî Raiul pe pământ a produs sminteli du­reroase. Să ne gândim, bunăoară, la Jean-Jacques Rousseau. Tată a cinci copii aban­donați prin orfelinate, gânditorul fran­­cez a vrut să confere omului de pe stradă un statut angelic. Deși suntem o plăsmuire din carne, revoltă și sânge, ne-am trezit în­coronați peste noapte cu titluri de he­ruvimi și serafimi.

După războaiele religioase ale Occi­den­tului a urmat lupta de clasă pregătită du­pă un manual ideologic. Populismul n-a așteptat prea mult revolta mulțimilor. Ori­ce plebeu decăzut s-a trezit flatat pentru merite imaginare. Persoana umană și-a pierdut demnitatea intrinsecă. Individul a ajuns să fie tratat la pachet, în funcție de rolul social pe care-l joacă. Surprinse în­tr-un moment paroxistic, gloatele îmbă­ta­te de ură s-au lăsat devorate de pofta cri­minală. A fost suficient să li se ofere capul unui rege („țapul ispășitor“), pentru ca liniștea să revină, vremelnic, la marginea cetății.Dintr-o dată, bucătăria intelec­tualului european a împrumutat instru­men­tele măcelăriei.

Toxiinfecția modernității

Așa s-a născut ciorba politică a „voinței ge­nerale“, îmbrățișată de avocații Re­vo­lu­ției franceze. Cei care au gustat-o cu nesaț s-au transformat din intelectuali dile­ma­tici în politruci ai unor facțiuni ucigașe. Hrăniți cu „ideea generală“ a egalității, Maximillien Robespierre și Saint-Juste au justificat, între toamna lui 1793 și vara lui 1794, uzul demonic al ghilotinei împotriva cetățenilor care-și iubeau libertatea, fa­mi­lia, credința și proprietatea.

Urmașii lui Rousseau au pedepsit cu moar­tea geniul științific al chimistului Lavoi­sier, ca și orice alt purtător al nădragilor de aristocrat, al mantiei de preot reac­țio­nar sau al pălăriei de jurnalist dizident. Hoar­dele barbare au năvălit în centrul Pa­ri­sului pentru a ucide misterul persoanei – creatura unică și irepetabilă, fără de care întreaga umanitate este mai săracă. Pe scurt: intelectualii Revoluției au otrăvit grădina Revelației, dând naștere unui pre­cedent istoric pentru toxiinfecțiile ge­ne­ralizate ale modernității.

Câteva decenii mai târziu, Revoluția bol­șevică a lui Lenin și Revoluția național-so­cialistă a lui Hitler au demonstrat uriașa capacitatea de autoînșelare a cărturarilor din țările civilizate. Dacă profesorul uni­ver­sitar din Germania anului 1933 se nu­mea Martin Heidegger, el putea justifica me­tafizica lui „Heil Hitler“. Dacă dascălul studențimii pariziene semna Jean-Paul Sar­tre, le chef putea explica relația secretă dintre caviarul stângii franceze și vodka exportată de Kremlin. Atât Heidegger, cât și Sartre vorbeau în chip înfricoșător în nu­mele ideii (unul invocând supremația rasială a Germaniei, iar altul afirmând dic­tatura proletariatului).

Anticorpii națiunilor libere

Am rememorat aceste întâmplări sumbre pentru a sublinia importanța grădinilor care alimentează mesele oricărei bodegi. Exis­tă modalități prin care corpul politic își poate genera propriii anticorpi îm­po­triva toxinelor din afară? Categoric, da. Tra­diția anglo-saxonă susține că solul gră­dinilor e mai sănătos atunci când există o alternanță a culturilor agricole. Altfel spus, monopolul ideii amenință calitatea hranei materiale și spirituale. Corpul se întărește numai prin diversificare.

De la Areopagitica lui John Milton până la eseul Despre libertate semnat de J.S. Mill, nenumărați scriitori britanici au lăudat dis­cernământul natural al omului chemat să aleagă între ciupercile otrăvitoare și bu­re­ții comestibili. O face singur? Nicio­dată. Pre­cum o busolă în mâinile unui pri­beag ră­tăcit, tradiția ne învață să alegem cele mai bune merinde. Ce oferă apar­te­nența la o comunitate? Transferul de cu­noaștere tacită, om cu om și minut cu mi­nut. Gân­di­torii conservatori de anvergura unui Ed­mund Burke sau Russell Kirk au subliniat, așadar, imposibila singurătate a cetă­țea­nu­lui european în fața noutății. Depistăm mai ușor Nordul atunci când, nă­pădiți cu ofer­te stranii, ne folosim de experiența îna­intașilor și refuzăm, astfel, vraja utopiei.

Ce a mai scos la iveală modernitatea po­li­ti­că? Caracterul strâmt al arenei cetății, în raport cu numărul mare de pretendenți. Când instituțiile statului laic au ajuns să prevaleze în raport cu partidele ecle­zias­ti­ce, la orizontul vieții publice a apărut con­trapartida inițiativelor private (de la ma­rile corporații și trusturile de presă până la structurile asociative ale societății ci­vile). Chiar și așa, reprezentanții statului au jucat un rol dominant pe piața ideilor. Parlamentul a stabilit valorile în care ne creștem pruncii, iar guvernul ne-a livrat lista educatorilor. Autoritățile locale au ales lista consumației pentru divertisment, iar comitetele de cenzură a opiniei libere s-au implicat în eliminarea opiniilor con­trare „consensului național“. Televiziunea a preselectat, decenii la rândul, știrile fo­lositoare pentru marele public. Uni­ver­si­tă­țile și academiile au fixat canonul în ma­terie de știință sau artă. Pe scurt, bucă­tarii statului secular au făcut abuz de po­ziție dominantă.

Uneori, consumatorii s-au trezit, în ma­terie de partide, cu un meniu unic — ace­lași la prânz, dimineața și seara. Cu ce efec­te? Indigestia și constipația au devenit fenomene curente printre alegători.

Rețeta cu usturoi

Acum ne putem întreba: oare ce relație deține un master-chef cu noțiunea sacră de libertate, mai ales atunci când viața lui întreagă depinde de arbitrariul deciziilor politice ale unei instituții publice? Va mai prețui oare „adevărul și numai adevărul“ intelectualul dependent de o resursă bu­getară a statului? Ce este oare goana după sinecuri, privilegii sau funcții, dacă nu o abdicare de la misiunea omului liber?

Criteriile după care noi judecăm eveni­men­tele vieții politice sunt inspirate de niș­te principii statornice. Convingerile adânci diferă de opinia conjuncturală. Când afirmi că nutriția sănătoasă presupune un amestec echilibrat de proteine, carbo­hi­drați complecși și grăsimi, atunci te si­tuezi în zona principiilor. Când alegi pro­teina vegetală în defavoarea proteinei ani­male, atunci te plasezi în sfera gustului. În același fel, separația puterilor precede, ca relevanță și greutate, chestiunea sub­vențiilor guvernamentale pentru floarea-soarelui sau rapiță. Intelectualul există pen­tru a insufla discernământul și pentru a lămuri distincțiile între gen și specie, între esență și accident. Făcând aceasta, el se plasează la nivelul principiilor și de­vine, în cuvintele lui Raymond Aron, un mare „educator public“¹.

Vorbind despre tensiunea dintre așezarea strategică și poziționarea tactică a inte­lec­tualului în cetate, Andrei Pleșu a propus cândva o altă metaforă culinară. Ieșind îmbogățit din cuhnia străvechilor culturi, cărturarul joacă pentru corpul politic al națiunii rolul terapeutic al usturoiului. Atunci când depistează o fiziologie febrilă, intelectualul reglează temperatura și redu­ce palpitul. Dacă organismul co­munitar e blazat și adormit, mintea veghetoare va suna deșteptarea.

În ambele variante, buna reactivitate defi­nește esența participării la viața agorei. Precum un master-chef într-o bucătărie, măiestria unui intelectual se comunică prin­tr-o stare de prezență „într-o samă de cuvinte“. //

Nota

1. Urmez aici argumentul formulat de Daniel Mahoney, Raymond Aron’s Model of Democratic Conservatism, Society, vol. 46, no. 1 (online version, 25.10.2008, print: February 2009).

revista22.ro