de Mihnea Dan

Scăderea continuă a preţului barilului (la 16 noiembrie petrolul WTI Crude se tranzacționa la 41,225 dolari/baril, în timp ce cotația future Brent era la 44,83 dolari/ baril) corelată cu scăderea burselor şi a tensiunilor generate de atacurile teroriste de la Paris, ne ridica serioase semne de întrebare referitoare la iminenta apariție a unei noi crize mondiale sau a unui conflict extins teritorial.

Quid prodest?

Cui folosește  prețul scăzut al petrolului? Cât de fragil este echilibrul extracție versus consum? De ce America forțează ţările OPEC cu exporturile proprii? De ce se vând platformele petroliere offshore,  construite special şi foarte tehnologizate, fiind capabile să extragă petrol de la adâncimi foarte mari? Unde se duce atâta cantitate de petrol, extrasă şi încărcată în tancurile petroliere de mare capacitate? Cum reuşesc armatorii de mari flote petroliere să realizeze câștiguri nesperate din această criză? Iată doar câteva din întrebările pe care ni le ridică contextul actual. Dincolo de gravitatea situației create la nivel mondial de această scăderea a prețului petrolului, personal, îmi creez un exercițiu de imaginație şi încerc să  răspund la o altă întrebare: există o cale de ieșire din acest „labirint global”? Sau poate că economia mondială n-a fost nimic altceva decât un uriaș, izolat acum într-o zonă nesigură, pe un teren cu nisipuri mișcătoare.

După o cariera de  zeci de ani în care am comandat toate tipurile de tancuri petroliere din lume,  fiind specialist în tancuri de mare capacitate, din clasa VLCC (Very Large Crude Carrier) şi domeniul securității maritime – incluzând aici  situații de urgenţă şi  managementul situațiilor de criza – timp în care am avut privilegiul să colaborez cu câţiva dintre cei mai mari armatorii ai lumii şi să lucrez pentru companii de prestigiu în domeniul petrolier precum BP, Shell, Chevron, China Oil, Stena etc,  se cheamă ca pot fi numit un adevărat tehnocrat în domeniu. De pe acesta poziție voi încerca să dau câteva răspunsuri la solicitarea revistei Q Magazine.

Cui folosește prețul scăzut al petrolului?

Dacă dăm o căutare pe surse vom găsi variate răspunsuri în funcție de actanţi – burse, companii mari petroliere, ţări exportatoare, mari companii şi sectoare de energie alternative,  industria prelucrătore de petrol – deși aici prețul scăzut nu se regăsește şi la consumatorul de rând, la pompa de benzină.

Ţările importatoare – am citit zilele trecute că  guvernul de la Madrid declara Spania ca fiind unul din marii  câştigători de pe urmă crizei petrolului, nefiind o ţară producătoare de petrol. Se pare că această situaţie convine tuturor, mai puţin marilor jucători de pe piaţă:  Rusia, umilită economic şi cu pierderi masive, neputând să-şi exporte propriul petrol;  America care încercă disperată să exporte cât mai mult din producţia proprie, acesta fiind o altă metodă de dominaţie mondială;  China, cu o scădere masivă a economiei, cu burse în cădere liberă şi al cărei consum nu ţine pasul cu importurile. Şi să nu uităm ţările OPEC, care au ajuns la un blocaj, generat de  hotărârea Arabiei Saudite de a menţine nivelul mărit al extracţiei – şi implicit preţul coborât la baril – cu toate că, potrivit Energy Information Administration US (EIA), veniturile realizate de ţările membre au scăzut la aproape jumătate, de la 730 miliarde de dolari în 2014, la doar 380 de miliarde pe an în 2015. Avem aşadar o situaţie lose – lose, nimeni nu câştigă.

Cât de fragil este echilibrul extracţie versus consum?

Aici interesele sunt împărţite.  Sunt o multitudine de institute şi specialişti care au ca scop tocmai prognozarea în industria petrolieră, însă, la fel ca în politică, depinde pe cine ascultăm şi ale cui interese le reprezentăm. Dincolo de polemică, se pare că pragul de 75 dolari/ baril este nivelul de preţ care satisface ambele tabere. Peste acest nivel suferă economia, sub acest nivel este lovită industria petrolieră. În spatele ambelor părţi găsim marile instituţii şi fonduri financiare, care se plâng că nu vor mai putea susţine acest mecanism.

Un lucru este sigur: petrolul actual este scump, incluzând toate zonele şi configuraţiile în care îl găsim: maritim, arctic, de şist.

De ce America forţează ţările OPEC cu exporturile proprii?

În 1975, Congresul Statelor Unite  i-a cerut preşedintelui Gerald Ford să interzică exportul de petrol,  motivând cererea cu argumentul că petrolul este o marfă ce ţine de interesul naţional. Ani după, s-au făcut câteva excepţii, către Canada şi Mexic.

Situaţia s-a schimbat radical după 2008, când producţia a crescut exponenţial, mai ales ca urmare a extragerii de şist, prin fracţionare hidraulică. Surse din industria petrolieră dau cifre de extracţie foarte mari – 9 milioane de barili/zi la sfârşitul lui 2015-, situând America peste Rusia şi chiar peste Arabia Saudită. Pe de altă parte, America  importă încă circa 7 milioane de barili pe zi.

Strategia  SUA este să inunde pieţele adiacente cu petrol din surse proprii (Canada, Mexic, Caraibe, America Latină) eliminând astfel de pe aceste pieţe petrolul arab. Nimic altceva decât o nouă metodă a Americii de a-şi menţine supremaţia mondială.

Petrolul, că marfă, este atipic. Nu este perfect fungibil – nu poate fi înlocuit de alt petrol -, în funcţie de originea lui, acesta vine în diverse grade diferenţiate de densitate şi de conţinutul de sulf. Manipularea lui pe conducte şi cisterne poate crea blocaje. (America are unul dintre cele mai bune sisteme de sortare naturală a ţiţeiului, grote de mari dimensiuni, în care se depozitează cantităţi mari – de până la 100 milioane de barili – decantarea între densităţi făcându-se gravitaţional, natural). Problema serioasă este la rafinare, majoritatea capacităţii de rafinare fiind construită să prelucreze petrol greu, din Orientul Mijlociu, deci se impune un upgrade în tehnologie pentru petrolul american, care este din categoria uşoară – light shale oil.

De ce se vând platformele petroliere offshore, construite special şi tehnologizate încât să extragă petrol de la adâncimi foarte mari?

O informaţie apărută pe Bloomberg ne spune că mai multe fonduri de investiţii  sunt interesate să cumpere platforme petroliere de extracţie maritimă, la preţuri minimale, să le conserve că apoi să le revândă sau închirieze după trecerea crizei. Proprietarii de platforme sunt forţaţi să le vândă, cu discount mare, sperând să-şi acopere datoriile către bănci şi investitori. Deşi ele sunt investiţii majore, preţul unei asemenea platforme ajungând la valori între 1 şi 2 miliarde de dolari – în funcţie de complexitate şi dotare tehnologică – este foarte dificil să se coteze un preţ actual de vânzare. Preţul scăzut este dictat şi de faptul că aproximativ o treime din aceste platforme, la această dată,  sunt fără contracte de angajare sau de închiriere, deci sunt neprofitabile. Rata zilnică de închiriere a unei asemenea platforme a căzut până la 250.000 dolari/zi de la un minim de 650.000 dolari/zi, conform specialiştilor. Riscul este ca preţul scăzut al platformelor să rămână la acest nivel pentru o perioada îndelungată, investiţia în ele nefiind foarte profitabilă pe termen scurt şi mediu.

O altă problemă este că aceste fonduri nu sunt specializate în exploatarea platformelor şi vor avea nevoie de operatori cu experienţă pentru conservarea şi repunerea lor în funcţiune. Este interesant de aflat cine este în spatele acestor fonduri de investiţii şi ce scopuri urmăresc.

Să fie oare acesta cântecul de lebădă al exploatării petroliere maritime?

Unde se duce atâta cantitate de petrol, extrasă şi încărcată de tancurile petroliere de mare capacitate?

Dacă facem o trecere sumară prin realitatea zilnică a exploatărilor de petrol -conform  EIA- găsim cifra 93.097.000 barili/ zi. Este foarte interesant situaţia extracțiilor zonale care ne da şi mişcarea globală a petrolului. Să dăm câteva cifre: America de Nord (SUA, Canada, Mexic, Caraibe) – 21 milioane de barili/zi; Europa – 3.8 milioane de barili / zi; Eurasia – 14 milioane de barili / zi; Orientul Mijlociu – 27,8 milioane de barili / zi; Africa – 8.7 milioane de barili / zi.

Peste 95% din petrol este transportat pe mare, cu tancurile petroliere de mare capacitate, din clasa VLCC. Marile tancuri petroliere încarcă din zona Golfului Persic şi din Africa de Vest – ca să dăm numai două din zonele exportatoare de petrol – către destinaţii tradiţionale, către marii consumatori: China, India, Europa, America. Iată, mai jos, situaţia la zi a navelor care tranzitează  Golful Persic.

Sursa: maritimetraffic.com * Tancurile petroliere sunt semnalizate cu roşu.

20 de supertancuri aşteaptă la Basrah-Irak să încarce. În total, în Golful Persic, sunt peste 50 de supertancuri care aşteptă să încarce.

În Golful Mexic, la Houston, 41 tancuri de mare capacitate aşteaptă să descarce, alte 7 tancuri din clasa Aframax, având la bord 700.000 barili fiecare, sunt la ancoră în portul Rotterdam. Alte 15 milioane de barili de origine Africa de Vest aşteptă cumpărători, marfa fiind încărcată la bordul navelor tanc. În China sunt nave care aşteaptă să descarce din luna august.

EIA dă cifra de 3 miliarde de barili de petrol stocate, în capacităţi de la uscat sau la bordul tancurilor de mare capacitate. La o simplă privire a acestor cifre înţelegem cât de  mare este presiunea asupra proprietarilor mărfii sau a capacităţilor de stocare. Dacă nu se vinde marfă aflată în  stoc, nu se  poate cumpără alta, la aceste preţuri actuale scăzute. Oferta pe piaţă fiind mare, cum altfel pot să vândă decât la preţuri minime, cu marjă de profit foarte mică, uneori chiar în pierdere.

Cum reuşesc armatorii de mari flote petroliere să realizeze câştiguri nesperate din acesta criză?

Stocarea îndelungată la bordul tancurilor de mare capacitate duce implicit la costuri suplimentare, pentru fiecare zi  de aşteptare la descărcare. De cealaltă parte, armatorii, proprietarii de nave, sunt foarte solicitaţi, motiv pentru care închiriază navele la preţuri mari.

Un supertanker capabil să care 2 milioane de barili a ajuns să câştige zilnic peste 70.000 dolari, cel mai înalt nivel din 2008 până acum. În luna octombrie s-au înregistrat şi câştiguri de peste 100.000 dolari/zi. Orice zi de întârziere faţă de condiţiile contractuale înseamnă costuri suplimentare pentru cei care au închiriat supertancurile, ajungându-se, în condiţii extreme, până la dublarea sumei zilnice.

Este clar că asistăm la o redistribuire mondială a influențelor marilor puterii. În tot acest joc petrolul este folosit fie ca mijloc de presiune, fie ca armă geo-politică în noul Război Rece sau pur şi simplu ca monedă de schimb.

Ce ne rezervă viitorul? Ce se va întâmplă cu petrolul că resursă? Voi reveni ulterior cu câteva răspunsuri.

QMagazine – Revista, news online, exclusivitati, interviuri, reportaje, stiri, breaking news