Matei Bogdan

Publicat în 28 octombrie 2025, 19:28 / 110 elite & idei

+ Editorial • + Observator • mihnea maruta

***

Săptămâna trecută, la Timișoara, am stat de vorbă pe larg cu doamna Melania Cincea, care mi-a solicitat un interviu pentru publicația sa, „Puterea a cincea”.

Mai jos e un fragment din acest interviu, în care discutăm despre lipsa unei identități naționale care să fie adecvată nu doar prezentului, ci mai ales viitorului.

Îmi doresc să se deschidă o dezbatere pe tema asta în presa de la noi și în grupurile virtuale ale românilor. Altfel, vom continua să ne tot întoarcem la singurul model identitar pe care îl cunoaștem, cel conceput în anii ‘70-’80.

***

(…)

– Crezi că acesta este motivul pentru care Facebook, cel puțin, a fost invadată, în ultima vreme, de pagini care suscită, întrețin nostalgia comunismului?

Mihnea Măruţă: Mă bucur că ai ajuns în zona asta, pentru că e una dintre temele care mi se par cele mai relevante în acest moment.

Există o frază a lui Ioan Petru Culianu, din romanul neterminat Tozgrec: „Orice generație construieşte o ficțiune pentru generația următoare”.

Ceea ce spune Culianu este că orice societate are nevoie de o ficțiune aruncată în viitor care s-o mobilizeze și s-o magnetizeze. De exemplu, comunismul a fost o astfel de ficțiune aruncată în viitor, proiectând un paradis terestru pentru toată clasa muncitoare.

Altfel spus: de ce să rămânem și să tragem împreună? Iar clasa politică laolaltă cu elita intelectuală ar trebui să fie datoare să fabrice această ficțiune.

Și ceea ce cred este că, dacă această ficțiune nu există, dacă elitele nu propun o asemenea identitate adecvată timpurilor, mințile oamenilor se întorc la identitatea anterioară.

De ce? Din nevoia de repere, de stabilitate, din nevoia de a visa, de a crede în ceva, de a găsi un liant care ne ține împreună.

Şi care e identitatea anterioară cea mai stabilă și cea mai bine gândită? Protocronismul.

În anii ’70-’80, la cererea lui Nicolae Ceaușescu, o seamă de intelectuali, în special din zona literaturii, dar și câțiva sociologi, în colaborare cu Securitatea, au construit identitatea românească protocronistă, o combinație de naționalism de tip interbelic cu comunism „luminat” de tip Ceaușescu.

O construcție extrem de coerentă, menită să răstoarne complexul de inferioritate al românilor într-un complex de superioritate.

În această construcție identitară, noi, românii, am fost adesea înaintea vremurilor.

„Noi am fost primii” care am inventat și aia, și cealaltă, am fost precursori și acolo, și dincolo, de la Neagoe Basarab, cu Învățăturile lui, care ar precede barocul, trecând prin Cantemir, care ar precede romantismul, apoi Eminescu, care ar precede existențialismul, apoi Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Petrache Poenaru (inventatorul stiloului), Nicolae Paulescu, Brâncuși, Nadia, până la “vizionarismul” lui Ceaușescu din politica externă…

– Ceea ce vedem acum în discursul AUR, SOS, al lui Călin Georgescu.

Mihnea Măruţă: Da, exact ce vedem acum. Și nu este întâmplător. În al doilea rând, această construcție falsificată se bazează pe cele mai importante repere ale culturii noastre, de când există noțiunea de român.

Protocronismul nu a făcut decât să stimuleze ideea că noi nu suntem o națiune de mâna a doua – și vedem discursul acesta, în zilele noastre.

Iar scopul acestei campanii era ca România să fie nici mai mult, nici mai puțin decât a patra națiune a lumii.

Cum să nu te stimuleze? Cum să nu te facă să te simți important…?

– E ireal…

Mihnea Măruţă: Bineînțeles că e ridicol, dar este un motiv de a trage împreună la aceeași căruță. Le spui oamenilor: uitaţi-vă ce realizări glorioase avem noi, de la daci încoace…

Inclusiv despre daci e vorba în discursul protocronist, în sensul că ni se spunea că dacii aveau cunoștințe avansate de astronomie, medicină, tehnică…

– Dacopatia e un segment important al ultranaționalismului.

Mihnea Măruţă: Da, al ultranaționalismului stârnit de protocronism. Apoi, această mișcare îi prezintă pe mari oameni de cultură și de știință ai României ca fiind precursori ai domeniului lor la nivel mondial, ceea ce nu face decât să stimuleze mândria națională.

Da, unii dintre ei chiar au fost precursori, vizionari și geniali, dar asta nu justifică o retorică de genul „România este buricul pământului”.

Rezumând: nevoia de identitate pe care o vedem în zilele noastre se întoarce, din cauza spaimei de viitor, la această construcție închegată din anii ’70-’80, care „rezolvă” rușinile și lașitățile noastre.

Pentru că ceea ce face protocronismul e să-ți transmită să nu-ți fie rușine că ești român.

Iar aici atingem o temă esențială: românii au un soi de rușine istorică pentru ceea ce sunt.

În inconștientul nostru există această reținere, din cauza faptului că adesea ne-am retras din istorie și am așteptat să treacă imperiile peste noi ca să supraviețuim. Această retragere, această atitudine nihilistă față de realitate, aduce, cred eu, un soi de lașitate inconștientă.

Noi știm despre noi că n-am fost cei mai victorioși, că n-am fost cei mai cei… Dar avem nevoie, psihologic vorbind, să ne găsim un motiv ca să mergem mai departe.

Iar comunismul și protocronismul au speculat această nevoie: Da, am fost sub vitregia istoriei, dar uitați-vă ce momente excepționale și ce personalități există în trecutul nostru…

Și nu poți să nu recunoști că asta e o interpretare extrem de inspirată. Și exact discursul ăsta îl regăsim în zilele noastre:

„De ce să ne fie rușine cu cine suntem? Uite X, Y și Z ce-au făcut. Uite marile bătălii. Uite marile momente. Uite politica externă a lui Ceaușescu.”

Una dintre marotele acestui tip de discurs: noi eram playeri între Israel și Palestina, noi eram playeri între Statele Unite și Uniunea Sovietică, și așa mai departe.

Cine era player? Nicolae Ceaușescu. Și Ministerul de Externe din anii lui Ceaușescu. Deci există justificări, iar ele sunt speculate la maximum de aceste mișcări.

Problema este cine vine să înlocuiască. Asta e marea miză. (…)

***

Informațiile referitoare la protocronism pe care le-am folosit în acest dialog provin dintr-o carte grozavă, care, din păcate, nu se mai găsește în anticariatele online.

Este vorba despre volumul din imagine, care reprezintă doctoratul în istorie al cercetătoarei Alexandra Tomiță.