***

Am văzut ieri, pe Netflix, un serial britanic foarte bun: „Adolescence”. Patru episoade, dintre care al treilea și ultimul sunt excepționale.

Filmare fluentă, care-i induce privitorului sentimentul de prezență „în cadru”, treceri subtile de la un personaj la altul, à la Cristi Puiu sau à la Iñárritu, dar, dincolo de imagine și de școala engleză de actorie (poate cea mai bună din lume), ceea ce mă îndeamnă să scriu este atacarea acestei întrebări esențiale:

care sunt modelele masculine ale băieților de azi?

În „Adolescence”, un băiat de 13 ani e acuzat că a omorât o fată. Din ancheta crimei se desfac teme sociale foarte actuale:

– ce știu părinții despre mediul virtual, despre ideile și persoanele care exercită cea mai puternică influență asupra copiilor lor?;

– cât sunt de prezenți părinții în viața psihică a copiilor lor și în ce măsură dețin controlul asupra structurării viitorilor adulți?;

– e bine ca părinții să dețină controlul și, dacă da, de ce?

Prima temă se referă la falia tot mai mare dintre preocupările adulților și preocupările copiilor lor, precum și la apariția, în rețele, a unui limbaj pe care părinții nu doar că nu-l înțeleg, dar nici măcar nu încearcă să-l asimileze.

În cazul băieților, absența taților din viețile lor, în special din cauza jobului, este suplinită, în rețea, de tot felul de falși „coach” și guru, auto-intitulați „antrenori de masculinitate”, dintre care cei mai cunoscuți sunt frații Tate.

Așa-numita „manosferă”.

La vârsta la care sexualitatea le explodează în toate celulele, băieții, căutându-și repere și explicații, sunt „preluați”, înăuntrul rețelelor de socializare, de personaje care le transmit că bărbăția înseamnă supunerea femeii și antrenamentul pentru violență.

A doua temă se referă la o inerție foarte răspîndită în rândul părinților, și care ar putea fi sintetizată cam așa: „Încerc să-i ofer copilului tot ce n-am avut eu, să nu-i lipsească nimic și să poată fi fericit”.

De ce zic că e vorba despre o inerție?

Fiindcă, în multe cazuri, ea este însoțită de o de-conectare de la problemele și frământările copilului. Adultul crede că a-și face datoria din punct de vedere material rezolvă relația cu copilul.

Or, așa cum are nevoie de casă, masă și bani de buzunar, copilul are nevoie de atenție, de curiozitate și de înțelegerea dezorientării care se iscă în sufletul său în anii adolescenței.

Părintele este chemat, pe cât posibil, să ordoneze haosul.

Iar el, de prea multe ori, nici măcar nu întreabă ceva.

Și așa ajungem la a treia temă, care e legată de moda privind „libertatea totală” de care ar trebui să se bucure copilul odată ajuns adolescent.

Astfel, părintele „n-ar mai avea voie” să intre în camera copilului sau să știe ce face copilul pe telefonul mobil.

Iar aici situația devine alunecoasă. Fiindcă a te baza totalmente pe responsabilitatea copilului este foarte periculos.

Chiar dacă l-ai crescut bine, chiar dacă îi cunoști anturajul din realitatea fizică, nu știi mai nimic despre site-urile pe care intră, despre aplicațiile pe care le folosește și despre conversațiile private pe care le poartă acolo.

Pentru că acolo, în rețea, copilului i se formează o bună parte din opinii, dar și din ispite. De acolo, de la tot felul de străini, îi vin idei despre care tu, părintele, s-ar putea să nu afli nimic.

Vorbești cu el despre aceste interacțiuni? Știi ce-l macină și ce-l atrage?

Dacă răspunsul este „nu”, atunci ai pierdut controlul și riști să ai parte de surprize nedorite din partea copilului.

În filmul „Adolescence”, surpriza este un omor.

*

În final, o idee-speranță: băieții au nevoie, mai mult ca altădată, de modele masculine corecte, de bărbați care să nu petreacă mai mult timp în oglindă ca femeile, dar nici să nu glorifice faptul că s-au născut cu penis și testicule.

Adolescenții de azi sunt prinși la mijloc între aceste două extreme.

La vârsta aceea, la 13-14-15-16-… -25 de ani, când tot niște băieți sunt, ei au nevoie să concureze și să câștige, să fie băgați în seamă, să nu fie abandonați, să nu adune resentimente.

Cred că ceea ce lipsește în spațiul public, și ceea ce aș vrea să revăd în filme, pentru că filmul rămâne principalul furnizor de atitudine, este modelul simplu și clasic al bărbatului bun, care e responsabil și atent, curajos și discret.

Soluția pentru a păstra centrul, pentru a respinge extremele, pentru a ordona cumva haosul din mințile băieților și, în consecință, pentru a mai avea pace socială pe termen mediu și lung este, deci, aceasta: „întoarcerea” și cultivarea acelui tip de bărbat, eliminat din mai toate poveștile contemporane, adesea disprețuit, uneori plictisitor sau enervant, dar mereu necesar, condensat în aceste trei cuvinte: the good guy.