de Mircea Geoană

Felicitari asadar tututor celor care au reprezentat Romania la Olimpiada! Multa recunostinta catre cei care au facut sa se inalte acolo sus steagul Romaniei! Felicitari deosebite celor doi, Sandra Izbasa si Alin Moldoveanu, pentru care la Londra s-a auzit imnul Romaniei, emotionand si unind astfel spontan o natiune altfel sfasiata de multi ani de zile!

Odata incheiata Olimpiada de la Londra, cred ca primul gest pe care trebuie sa-l facem fiecare dintre noi este sa le multumim celor care, sportivi si antrenori romani, ne-au facut sa privim cu implicare si interes catre un concurs care este, prin excelenta, despre succesul pe care munca si talentul il pot aduce. Olimpiada e intotdeauna o lectie de viata, o lectie deopotriva utila pentru indivizi si natiuni. Sportivii nostri de la Londra ne-au aratat ca exista o lume, care merita apreciata si replicata la orice nivel, in care respectul si recunostinta sunt in relatie directa cu munca si onestitatea.

Felicitari asadar tututor celor care au reprezentat Romania la Olimpiada! Multa recunostinta catre cei care au facut sa se inalte acolo sus steagul Romaniei! Felicitari deosebite celor doi, Sandra Izbasa si Alin Moldoveanu, pentru care la Londra s-a auzit imnul Romaniei, emotionand si unind astfel spontan o natiune altfel sfasiata de multi ani de zile!

M-as bucura teribil daca lectia olimpica predata de sportivii romani ar depasi ca efect emotiile acestor zile. Sper in inspiratie si motivatie pentru cat mai multi tineri si sportivi romani, asa cum sper cu deosebire catre cat mai multi copii care sa-si doreasca in fiecare zi sa fie precum fetele de la gimnastica, precum baietii de la sabie sau precum fetele de la judo. Succesul merita de fiecare data pretuit si promovat pentru ca el are aleasa capacitate de a inspira si de a motiva. Sper ca, in lunile care vor urma, cat mai multi copii sa ia cu asalt cluburile scolare si salile de sport, acelea care functioneaza ca o necesitate pentru comunitate si nu ca ambitie goala a unuia sau altuia. Ar fi aceasta o cale de a cladi o natiune nu doar sanatoasa fizic, dar si imunizata moral, capabila sa distinga si sa aleaga valorile, cautand succesul si performanta, dar intotdeauna prin munca si talent.

Exista, poate in mod firesc, o obsesie pentru performanta individuala, pentru numarul de medalii, pentru locul – acum al 27-lea in lume – pe care il ocupa Romania dupa Olimpiada. Nu acest aspect este, in opinia mea, esential. Esential este cum medaliile sportivilor reusesc sa inspire, sa cladeasca incredere si curaj, sa uneasca si sa dea ambitie unei natiuni. Ma tem insa ca, daca este sa privim obiectiv la cum arata natiunea noastra astazi, avem prea multe medalii olimpice in raport cu excelenta pe care o respira (sau, mai degraba nu) corpul nostru public. Eu cred in vocatie publica a sportului si a olimpismului de a face in primul rand o natiune mai buna, mai cinstita si mai unita. Din aceasta perspectiva vad esentiala investitia in sport.

In timpul razboiului politic, medaliile de la Londra au fost un respiro de normalitate. Pentru cateva zeci de minute, cu breaking news, scandalul politic din tara era suspendat, pentru a auzi incununarea unor povesti de succces, care-i puneau in centrul atentiei pe sportivi altfel jenati de agitatia din jurul lor. Daca ar fi fost mai multe medalii, cu certitudine si in Romania s-ar fi prelungit vraja si, spun eu, normalitatea lucrului bine facut.

Discutia despre Rio 2016 a inceput, asa cum era si firesc. E nevoie de legi noi, de institutii reformate, de investitii, de oameni motivati si de responsabilitate. Am incredere ca, pentru a putea veni cu cele mai bune politici pentru sport, fiecare institutie implicata in participarea Romaniei la Londra, incepand cu COSR, isi va face propria analiza. Dar cea mai importanta e definirea rolului sportului in societate. Pana nu e definit rolul sportului in societate, nu cred ca putem spera la mai mult. Era comunista s-a incheiat si, ca in multe alte domenii, improvizatia, delasarea si lacomia au luat locul unei politici a sportului in capitalism si democratie. Ma ingrijoreaza in mod deosebit absenta sporturilor de echipa (doar echipa de polo ne-a reprezentat la Olimpiada), pentru ca ea arata tocmai tarele sistemului de valori si de educatie din societate. Sportul e o oglinda a societatii, dar, in chip fericit si pe baza unui management profesionist, ea poate fi tocmai unul din acei factori fundamentali ai schimbarii in bine.

Stiu ca solutii exista si ca ele sunt de suficient timp puse in discutie de oamenii din sport. Avem in primul rand nevoie de o Charta a Sportului, dupa modelul celei europene. Am lucrat in 2008, impreuna cu Octavian Morariu si cu responsabilii din zona sportului, cu Ion Tiriac, cu Nadia Comaneci sau cu Gheorghe Hagi la un astfel de proiect. Stiu ca exista un text de lege deja elaborat. Stiu ca Spania are TVA redus la investitiile in sport si poate nu ar fi rau sa-I urmam exemplul. De asemenea, Aspen Institute Romania a incercat sa catalizeze aceste discutii si in septembrie va avea loc o dezbatere despre viitorul sportului si al olimpismului romanesc, in cadrul Aspen Sports and Society Dialogues.

Incurajez acest tip de dialog, cu toate argumentele pe masa, pentru a capata constiinta peste patru ani ca ne-am facut in chip suficient datoria fata de sportivii nostri. Ceea ce ma preocupa pe mine cel mai mult este cum, depasind planul sportiv, dar incluzandu-l cu desavarsire, vom uni insula olimpicilor cu insulele de normalitate din aceasta tara. Asa ne va fi tuturor cu mult mai usor si cu mult mai bine.