de Mircea Geoană

Exact acum 100 de ani, pe 8 ianuarie 1918, preşedintele american Woodrow Wilson prezenta în faţa Congresului SUA cele „14 Puncte“, o declaraţie ce conţinea principiile ce urmau să ghideze poziţia Americii la negocierile de pace de la sfârşitul Primului Război Mondial.

Puţine documente internaţionale au avut un impact mai direct şi mai profund asupra proiectului naţional românesc ca Punctul X al Declaraţiei: „Popoarelor Austro-Ungariei, al căror loc între naţiuni dorim să le vedem protejate şi asigurate, le va fi acordată cea mai liberă oportunitate pentru dezvoltare autonomă“.

Primită cu entuziasm de aceste popoare şi cu scepticism de către liderii europeni, Declaraţia poate fi considerată ca fiind gestul politic care a condus la disoluţia imperiilor din zona noastră şi a permis Marea Unire din 1918. Pentru români, polonezi, cehi şi slovaci, croaţi, sârbi sau muntenegreni, poziţia progresistă şi principială a Statelor Unite a întărit poziţia lor în negocierile decisive de la Paris, permiţând Reginei Maria, lui Ion I. C. Brătianu şi diplomaţilor români cel mai răsunător succes din întreaga istorie a naţiunii noastre.

Între timp, moştenirea politică a preşedintelui Wilson a pălit. Acuzat de idealism şi dezavantajat de decizia aceluiaşi Congres de retragere din Liga Naţiunilor şi, implicit, de un rol în crearea condiţiilor pentru un şi mai devastator al Doilea Război Mondial, Woodrow Wilson este astăzi mai mult amintit pentru complicitate la injustiţia rasială, paternalism liberal şi naivitate în plan internaţional.

Pentru români, Woodrow Wilson merită un loc în Panteonul nostru naţional, alături de ceilalţi Părinţi Fondatori.

Numai că lucrurile nu stau chiar aşa. Viziunea internaţionalistă a preşedintelui Wilson nu a fost doar precursorul emancipării naţionale din Europa, dar şi începutul sfârşitului colonialismului. Din încercarea sa de a crea un sistem de guvernanţă globală bazat pe drept, reguli acceptate de comunitatea internaţională şi nu impuse de puteri hegemonice, s-au inspirat arhitecţii sistemului de la Bretton Woods, care şi astăzi guvernează sistemul internaţional, inclusiv existenţa ONU sau NATO.

În faţa dezordinii care afectează astăzi sistemul de ordine mondială şi a întoarcerii către sine a Americii, „wilsonismul“ nu mai apare ca naiv şi inaplicabil ci, dimpotrivă, ca pragmatic, etic şi progresist, o viziune a unui internaţionalism robust, pe care greşelile politice şi morale ale fostului preşedinte nu le pot anula.

Iar pentru români, Woodrow Wilson merită un loc în Panteonul nostru naţional, alături de ceilalţi Părinţi Fondatori. Dintr-o naţiune înfrântă în Marele Război, România a renăscut şi Marea Unire a devenit posibilă. Datorită sacrificiului şi eroismului de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi acestui prea puţin celebrat Punct X, enunţat acum un secol de la tribuna Congresului SUA.

Până la urmă, e treaba Americii cum se uită la foştii săi preşedinţi, deşi tare bine le-ar (şi ne- ar) prinde o doză de internaţionalism sănătos şi optimist. Pentru Centenarul nostru însă, a sosit clipa ca noi toţi să încetăm să credem că Marea Unire era inevitabilă. Şi să fim recunoscători omului a cărui viziune, exact acum o sută de ani, ne-a modificat decisiv devenirea naţională. Pentru români, Woodrow Wilson este unul dintre cei mai importanţi preşedinţi ai Americii. Iar 8 ianuarie este o dată de neuitat în cartea de istorie a tuturor românilor.