de Mircea Geoană

Propun să facem acest exerciţiu împreună. Pentru că aceşti oameni şi programele lor ne vor influenţa viaţa, familia, comunitatea şi ţara.

Cele două partide principale au prezentat în acest weekend programele lor de guvernare. Obişnuiţi cu elementul mai degrabă propagandistic al acestora de-a lungul anilor şi cu marea distanţă dintre acestea şi realitatea guvernării partidelor româneşti, majoritatea publicului şi a comentatorilor s-au concentrat mai mult asupra aspectelor anecdotice decât asupra substanţei. Sau să continue să speculeze asupra persoanelor care ar putea deveni, sau nu, viitorul Prim-ministru după alegerile parlamentare.

Mă număr printre cei care cred că astfel de documente – programe de guvernare, manifeste electorale sau platforme de partide (în cazul american) – sunt importante. Ele merită o analiză mult mai serioasă. Pentru că ele sunt o oglindă, chiar şi la nivel de intenţie, a ceea ce partidele şi liderii reprezintă sau încearcă să convingă lumea că reprezintă. Totodată, ele sunt documente faţă de care ar trebui să ii facem responsabili şi răspunzători. Şi în funcţie de care trebuie să ne exercităm, educat şi în cunoştinţă de cauză, votul sau preferinţa politică.

Am scris, am studiat şi am contribuit la astfel de programe, fie ca lider politic, fie ca om interesat de „piaţa” ideilor, ideologiilor şi a inovării în politică, în economie şi în politicile publice. Ştiu care este diferenţa între mimarea unor măsuri din motive tactice şi electorale şi crezul autentic, între un program care „dă bine” pe hârtie sau este comunicabil de către media sau pe reţelele sociale şi drumul lung şi anevoios al reflectării acestuia în viaţa oamenilor. Pe scurt, între propagandă şi realitate, între intenţie şi capacitatea de a o duce la bun sfârşit.

Propun să facem acest exerciţiu împreună. Pentru că aceşti oameni şi programele lor ne vor influenţa viaţa, familia, comunitatea şi ţara. Pentru că a vota doar pe bază de empatie sau de antipatie, de retorică sau oratorie, fără un element de analiză critică şi documentat pe partea de substanţă a ofertelor politice şi electorale, reprezintă reţeta garantată a eşecului şi continuarea unui lung şir de dezamăgiri şi a unui sentiment amplificat de falsitate, impostură şi lipsă de respect a politicului faţă de cetăţean şi de ţară.

Cum procedăm? Iată o propunere de grilă de control în 5 puncte:

1. Verificarea cifrelor (fact checking). Primul exerciţiu este cel al veridicităţii afirmaţiilor şi a cifrelor care sunt vehiculate în programele partidelor. Are PNL o propunere de reducere a fiscalităţii directe şi indirecte la 16%? Care este impactul bugetar? Intră România în procedura de deficit excesiv? Este o măsură ciclică sau anti-ciclică (dacă nu vrem să mai păţim ca în 2009 când de atâta „duduială” şi „soft landing” am ajuns în prăpastie)?

Fondul suveran propus de PSD. De unde va fi alimentat? Care îi va fi structura de guvernanţă? Va fi un instrument modern şi uzitat de atâtea ţări sau o altă „vacă de muls” sau de irosire de resurse cum a fost cazul Fondului de dezvoltare, în care au mers banii din privatizări, sau al Fondului Proprietatea care a căpătat o altă destinaţie decât cea prevazută? Putem aplica această metodă la oricare dintre propunerile „neretorice” ale partidelor.

2. Coerenţa, (dis)continuitatea şi capacitatea de a extrage şi de a internaliza „lecţii învăţate” din greşelile trecutului. Care sunt lecţiile învăţate, de exemplu, din uriaşa neputinţă de a atrage fonduri europene a tuturor guvernărilor? Sau care sunt cauzele care au condus la absenţa oricărui PPP semnificativ în guvernarea PSD, când a fost creat Ministerul Marilor Proiecte, dovedit a fi perfect inutil? Sau dacă PNL a învăţat ceva (cu Tăriceanu sau fără) din politicile pro-ciclice din 2005-2008, care au dus ţara în cea mai cumplită recesiune? România este ţara de predilecţie a Meşterului Manole. Schimbările atât de dese de guverne şi de lideri amplifică starea de discontinuitate şi privează România de capacitatea de a construi pe termen mediu şi lung, de a ieşi din zona improvizaţiei şi a experimentării perpetue şi a trecerii în zona planificării strategice. Există, totuşi, proiecte de succes ale guvernărilor prezentă şi anterioare pe care PSD şi PNL declară că le vor continua în caz de victorie?

3. Capacitatea de guvernanţă la nivel central şi local. Chiar şi programele de guvernare profesioniste şi mai articulate se transformă din speranţă în fiasco din lipsa acută de capacitate de implementare şi de guvernanţă din politică şi din administraţia statului. Verificaţi dacă partidele îşi/ne propun, la modul realist, măsuri de a schimba situaţia care a dus România pe locul 122 la starea infrastructurii, locul 100 la calitatea politicilor publice şi la locul 62 la competitivitate globală. Există diferenţe între declaraţiile privind depolitizarea administraţiei şi promovarea meritocraţiei şi propunerile concrete ale celor două partide pentru poziţii de conducere în consiliile de administraţie, ministere, agenţii şi serviciile deconcentrate ale statului? Nu vă concentraţi doar pe cei din linia întâi a guvernării. Mergeţi mai departe, în special în zonele de care depind direct calitatea serviciilor publice esenţiale.

4. Ancorarea programelor propuse în realitatea externă şi raportarea la ciclurile politice şi evoluţiile economice şi strategice mari. Nori negri se adună la orizontul economiei europene şi mondiale. Ciclul economic de creştere de după Marea Criză se apropie de sfârşit în SUA. Creşterea globală este timidă, iar Europa nu reuşeşte să depăşească „criza existenţială” pe care o traversează. Zona Euro rămâne dezbinată între Nord şi Sud, băncile italiene, dar şi germane, dau semne de slăbiciune, Ungaria şi Polonia combină populismul politic cu cel economic, cu risc ridicat de contagiune şi în România. Care dintre partide introduce în planurile sale scenariul de încetinire sau chiar de stagnare a creşterii în Europa? Sau continuă să planifice, din nou, pe ipoteza unei Românii capabile să navigheze singură, „prin noi înşine”? Cine gândeşte un pachet de stimulare anti-ciclică bazat pe investiţii publice şi cerere internă, nu doar pe consum, aşa cum a făcut Polonia în 2008, singura ţară din UE pe care criza nu a atins-o? Care dintre partide este capabil să vină cu o propunere de buget pe 2017 în care măsurile din programul de guvernare propriu să-şi găsescă corespondenţa pe proiecte sectoriale, dar şi agregat, şi sunt menite să păstreze stabilitatea macro a ţării? Ştiu, un Congressional Budget Office, care în America analizează din punct de vedere bugetar şi fiscal orice propunere de acest tip, lipseşte în România. Pot partidele accepta un „arbitru” neutru? Dacă nu Consiliul Fiscal, cum ar trebui, un grup de experţi neutri care să treacă, împreună cu echipele din partide, prin partea analitică a programelor economice şi sociale, dar şi a constrângerilor/oportunităţilor externe?

5. Autencitatea ideologică şi depistarea „mutanţilor” doctrinari. De prea multe ori, partidele româneşti au semnalizat în campanie spre stânga, respectiv, dreapta şi au virat în sens opus după ce au ajuns la guvernare. PSD este pro-salariaţi în campanie şi pro-business la putere. Liberalii, exact pe dos: libertarieni în intenţii, etatişti în fapte. Deci, priviţi cu multă atenţie dacă promisiunea fundamentală, ideologică a fiecărui partid se regăseşte în programele acestuia! Cea de dreptate socială şi redistribuire echitabilă a avuţiei (şi puterii) în societate pentru Stânga, respectiv de libertate economică şi un stat retras din economie şi din viaţa cetăţenilor, pentru Dreapta. Confuzia şi relativismul ideologic, politica tranzacţională şi pierderea identităţii doctrinare sunt primele semne de derivă morală şi de predispoziţie către compromis şi compromitere. Întâi a ideilor, apoi a liderilor şi, mai apoi, a partidelor.

În mod deliberat, nu am introdus în „ghidul” propus elemente legate de persoane. Pentru că acestea sunt eminamente subiective şi sunt deja în prim – planul dezbaterii publice pentru alegerile care se apropie. Va fi un subiect pe care-l voi analiza separat pentru că este extrem de importantă credibilitatea celor care vin în faţa noastră cu astfel de propuneri. Dar, acum cred că este momentul să ne deprindem obiceiul de a ne uita la fondul propunerilor.

Nici nu încerc o abordare „tehnocratică” a programelor partidelor. Personal, nu cred în teoriile incrementaliste, în care prin optimizare marginală se pot realiza salturi transformaţionale. Tehnicalitatea profesională sau de competenţa managerială NU reprezintă un substitut pentru nevoia de viziune şi de curaj politic. Ţările care au reuşit marile salturi de dezvoltare au avut la bază toate cele trei ingrediente: lideri vizionari, un stat competent şi o societate capabilă să aleagă între eroi autentici şi impostori, între adevăraţii şi falşii profeţi ai „schimbării la faţă” a unei naţiuni. Şi, dacă nu toate naţiunile au şansa de a produce toate condiţiile în acelaşi timp, măcar să începem cu ceea ce putem face noi, fiecare dintre noi. Să ne înarmăm cu arma cetăţenească a judecăţii obiective. Astăzi a unor programe de guvernare, mâine a unui proiect de ţară sau al locului nostru în lume. Şi, automat, a celor care vor să ne convingă. Un reality check nu are cum să strice. Dimpotrivă.

adevarul.ro