de Mircea Geoană

Nu știu dacă Traian Băsescu va mai fi președintele României după 1 septembrie. Nu știu dacă vom primi un răspuns lămuritor și dincolo de orice îndoială din partea CCR. Nu e imposibil să avem o Curte blocată, în lipsa unei majorități de două treimi. Până la modificarea Constituției, cred că Legea CCR ar trebui modificată, interzicându-se contacte ale judecătorilor cu părțile implicate, după modelul Curții Supreme a SUA, și reglementându-se mult mai strict modul în care magistrații se pot pronunța public pe teme legate de spețele în cauză sau în chestiuni politice.

Read here the english version.

Știu însă că România trebuie să meargă pe un singur drum, unul care să se rupă definitiv de ideile și modul de a guverna ale epocii Băsescu. Lecția referendumului din 29 iulie ne poate ghida spre ieșirea din situația de incertitudine și derivă care a început cu 2007 și care este la apogeu, nu întâmplător, în timpul mandatului prezidențial al lui Băsescu.
Pentru acest drum este nevoie de o abordare nouă. Un Plan pentru România nu poate, în mod cert, să fie rezultatul lipirii cioburilor sparte în ultimii ani, dar nici nu poate apărea dacă nu le adunăm și continuăm să călcăm pe ele.
Indiferent dacă Băsescu va rămâne sau nu președinte, majoritatea parlamentară are sarcina reașezării țării în limitele constituționale. Dacă prin decizia Curții și în pofida palmei date de cetățeni Băsescu va rămâne la Cotroceni după 1 septembrie, atunci el trebuie adus în teritoriul funcției prezidențiale, cu serviciile de informații controlate cu adevărat de Parlament, cu justiția lipsită de imixtiunile și protectoratul băsescian (dar independentă și eficientă împotriva corupților), cu un CSAT care să funcționeze în convergență cu Guvernul. Varianta cea mai fericită, demiterea lui Traian Băsescu, ne-ar permite să avem nu doar alegeri parlamentare simultane cu cele prezidențiale, dar ar fi și prilejul pentru o dezbatere fundamentală despre viitorul României.
Urmează alegeri legislative. O nouă majoritate parlamentară va fi cel mai probabil construită de USL. Nu va fi ușor pentru USL, mai ales că iese slăbită din această bătălie a referendumului, iar alegerile se vor desfășura pe baza legii din 2008, cea care nu conferă câștigătorului prima de succes a variantei declarate neconstituțională de CCR. Pragul de 50% abia acum capătă relevanță politică majoră. Cu atât mai mult după 1 septembrie, indiferent de circumstanțe, USL trebuie să rămână unită.

Statul român a fost acaparat politic, lipsit de conținut și ținut în moarte clinică de politruci și clici. Este cel mai mare eșec al mandatelor lui Traian Băsescu, pentru că ne doare cel mai tare.

Lecțiile referendumului

Dincolo de consecințe politice, referendumul oferă trei lecții esențiale în conturarea acestui Plan pentru România.

Prima lecţie este despre cât de firavă este democrația noastră, despre cât de ușor poate fi ea destabilizată și pusă la îndoială. Reacțiile presei internaționale, ale oficialilor europeni și americani sunt cu mult mai mult decât rezultatul unor intoxicări sau denaturări. Ele trădează o lipsă de încredere profundă în legătură cu România, cu instituțiile sale democratice și cu politicienii săi.
A doua lecție este despre cât de firave sunt instituțiile statului român. După opt ani de „reformă” sub mandatele lui Traian Băsescu, statul român este mai slab ca niciodată, mai incapabil să asigure respectarea legilor. Aici nu mai e vorba de a avea un stat mare sau un stat mic, pentru că în multe zone avem un stat inexistent. Nu știm câți alegători suntem, nu știm câți salariați suntem, nu știm câți pensionari suntem, nu știm câți asistați sociali avem, nu știm cât teren agricol se lucrează și, în general, NU ȘTIM. Statul român a fost acaparat politic, lipsit de conținut și ținut în moarte clinică de politruci și clici. Este cel mai mare eșec al mandatelor lui Traian Băsescu, pentru că ne doare cel mai tare. Reclădirea unui stat puternic, care să-și apere cetățenii și să asigure respectarea legii, este prima provocare după mandatul anomic al lui Băsescu.
A treia lecție este despre cât de firavă este România într-o Europă în care beneficiile integrării sunt relativizate, iar problemele abundă, într-o zonă în care, începând cu Rusia, cu Turcia și cu Orientul Mijlociu extins, provocările și relațiile de putere se schimbă. Expusă pericolului dublei periferii, România este, în ochii celor de la Bruxelles, atât unul din exponenții unui deficit democratic profund, cât și una din victimele probabile ale unei explozii de deficit fiscal și de datorie în țări precum Grecia, Italia sau Spania.

Un Plan pentru România nu este doar necesar, dar și posibil. E nevoie de o anumită stabilitate politică și de responsabilitatea individuală a miniștrilor. Un Plan pentru România cere și oameni capabili să-l ducă la îndeplinire. Avem exemplul Poloniei. Acum câțiva ani era oaia neagră a Europei, când, în timpul regimului fraților Kaczynski, tensiunea și divizarea erau în Polonia poate la fel ca în România de astăzi. Dar Polonia a ales un drum, unul al coerenței politice și economice. Cu Tusk premier, cu Rostowski ministru de Finanțe și cu Sikorski ministru de Externe, grație unui plan clar de guvernare, s-a ajuns ca, acum câteva zile, Mitt Romney, candidatul republican la Președinția SUA, să spună că „economia Poloniei este un exemplu pentru lume” și să vorbească despre „miracolul polonez”.
Miza se mută, deci, pentru România după alegerile parlamentare și, să sperăm, prezidențiale. Aici este nevoie de un nou început. În modul de a guverna, de a administra, de a formula și asigura eficiența politicilor publice, de a defini interesul național într-o Europă și o lume în dramatică transformare. Abia după aceasta vom putea vorbi, în câțiva ani, de „miracolul românesc”. El este încă posibil. Dar este ultima șansă.

Nevoia unei dezbateri despre direcțiile de dezvoltare
Războiul politic, în opinia mea și a multor români, trebuie înlocuit cu o dezbatere de societate despre direcțiile naționale de dezvoltare. Nu avem o politică economică națională sau o articulare în această direcție a eforturilor din zone precum energia, agri-business-ul, reindustrializarea, infrastructurile, educația (unde nu mai putem continua fără reforma curriculară și cu profesori slab motivați) sau sănătatea (unde oprirea risipei din sistem și încetarea hemoragiei de cadre medicale sunt esențiale). O bancă pentru IMM-uri și dezvoltarea piețelor de capital, învățând din lecția Fondului Proprietatea, sunt pași necesari și obligatorii către încurajarea capitalului autohton. Nu există predictibilitate pentru mediul de afaceri și de aceea investițiile străine sunt la minimul ultimilor opt ani, făcând iluzoriu obiectivul național de a avea un număr de angajați cel puțin egal cu cel de pensionari. Sistemul public este total ineficient în a furniza servicii publice, lipsindu-l, astfel, de una dintre puținele șanse de a-și depăși condiția pe cei 9 milioane de români care se luptă cu sărăcia. La sărăcie se adaugă imensa inegalitate din societate, între cele mai adânci din UE. Declinul demografic e real și, dacă nu facem ceva, vom asista la amurgul națiunii române. Fără un program național de recâștigare și readucere în țară a talentului și competențelor, fără accent pe infrastructuri și fonduri europene, fără o reformă structurală a administrației fiscale care să atace extinsele zone de evaziune, fără o agendă de productivitate și competitivitate divergențele față de media UE nu se pot decât adânci, așa cum s-a întâmplat în ultimii cinci ani. La toate acestea se adaugă lipsa de influență și de profil pentru România în Europa și în lume, care necesită un efort fără precedent de promovare în mediile politice, economico-financiare, academice și de presă internațională.

Un nou început
Oameni profesioniști care să ducă acest plan la îndeplinire nu lipsesc. Ei trebuie aduși în prim-plan, încurajați și lăsați de partide să facă ce știu. În astfel de oameni stă speranța pentru clădirea unui stat puternic și eficient. Avem noi, oare, capacitatea să trecem peste rănile războiului politic și să privim împreună către același drum? Cu încredere, aștept ca în această toamnă să spunem cu toții un „DA”. Doar așa putem răspunde și celor care au votat covârșitor împotriva lui Băsescu, dar și acelora care au decis să stea pe margine, neconvinși sau dezamăgiți de ambele tabere. Refacerea consensului național în jurul acestui Plan este adevărata provocare.

Mircea Geoană este preşedintele Institutului Aspen Romania