Matei Bogdan
Publicat în 2 aprilie 2024, 17:58 / 132 elite & idei

Mirel Palada: Meticulozitatea de inginer rațional în fața abisului existențial

Mirel Palada: Meticulozitatea de inginer rațional în fața abisului existențial

Meticulozitatea de inginer rațional în fața abisului existențial

MOVIE REVIEW – No Country For Old Men (Joel & Ethan Coen, 2007)

E a treia (sau a patra?) oară cînd văd No Country For Old Men și, spre rușinea mea, de-abia acum m-a lovit. O idee ca o străfulgerare. O concluzie stilistică.

Mă grăbesc să pun accentul pe “stilistică”, pentru că, în general, cei care discută despre acest film scot în evidență de regulă îndeosebi componenta sa morală.

Tensiunea dintre etica de școală veche a șerifului abătut de felul în care lumea se duce de rîpă (Tommy Lee Jones) și imoralitatea psihopată a asasinului Anton Chigurh (Javier Bardem, într-un rol epocal).

Vai, ce psihopat e Chigurh. Na na, rușine. Întruparea diavolului. Bad bad boy. Vai, ce păcat de felul în care se duce lumea asta de rîpă. Ehe, maică, pe vremea noastră… Taci, mă moșule, din gură, taci și sapă. Mergi, nu te opri, ține ritmul. N-auzi, bre, că nu e loc pe lumea asta pentru oamenii bătrîni (no country for old men)?

Ce m-a frapat de-abia acum, la a treia (sau a patra?) vizionare, cînd deja știam filmul aproape pe de rost și am fost astfel dezbărat de povara de a urmări acțiunea sau imaginea, a fost însă cu totul altceva decît tensiunea din jurul moralității personajelor.

A fost un detaliu mai degrabă stilistic decît etic.

A fost vorba despre migală.

Migală. Ce cuvînt frumos. Sinonime: meticulozitate, scrupulozitate.

Atenție! Să nu ne grăbim să adăugăm în această serie și pedanterie. Nu prea e vorba despre pedanterie în filmul ăsta, în gesturile personajelor. Pedanterie și baroc găsești în Fargo, celălalt mare film al fraților Coen, alături de inexprimabilul The Big Lebowski. Pedanterie găsești în Raising Arisona sau în Blood Simple.

În No Country For Old Men nu e loc nici pentru baroc, nici pentru pedanterie. Doar pentru migală. Strădanie. Pricepere. Meșteșug. Totul făcut metodic, inginerește.

Imaginea filmului – monstrul sacru Roger Deakins din nou în acțiune – nu este barocă, precum în alte filme ale fraților Coen. Are un pic de poezie la capete, la început și la sfîrșit. Acele peisaje largi de western contemporan, libertate, năzuință, simbol. În rest, însă, este precisă și minimalistă și utilitară. În mod voit lipsită de briz-briz-urile vizuale din alte filme ale fraților Coen.

Aproape seacă. Aproape stearpă. O eleganță discretă, necăutată. Nici sterilă ca la Kubrick, nici îmbîcsită ca la atîția mulți alții. E loc și de sînge, și de mațe, se aud muștele bîzîind în jurul cadavrelor. Dar nu se exagerează nimic. Normalul e normal, imaginea nu e forțată. Priceperea e în detalii.

Nici jocul actoricesc nu este baroc. Mai ales jocul actoricesc.

Protagonistul Llewelyn Moss (Josh Brolin, într-un rol excelent) este sec și precaut și minimalist în gesturi, fără nimic flamboaiant în el. Dimpotrivă. Știe ce face, e ca un inginer, ca un vînător, ca un soldat. Nimic fancy. Nimic aiurea, nimic sărit din normal.

Știe să ia urma vînatului. Se adaptează imediat cînd descoperă măcelul din deșert. Întreabă imediat de ultimul om (the last man standing). Îi ia urma. Îl găsește, implicit și banii. Își păstrează cumpătul în orice situație. Știe să scape de mexicani. Știe cum să fugă. Știe ce fel de țevi de cort să ceară. Se adaptează cînd vînzătorul n-are țevi separate, doar corturi.

Știe să ascundă banii, în sistemul de ventilație. Știe să-i și recupereze, fără să-și pună viața în primejdie. Știe să convingă. Dă-mi haina. Dă-mi și sticla de bere. Își dă seama că are tehnică pe el, că banii au un emițător ascuns. Știe să iasă din situații limită. E viclean. Știe să întoarcă masa și să se transforme dintr-o clipă într-alta din vînat în vînător.

E o liniște și o pricepere în el, o raționalitate și o luminozitate acțională, combinate cu un minimalism gestual. Fix the strong silent type de care se plîngea Tony Soprano că nu prea mai există în lumea asta a noastră recentă. Face o singură greșeală, acel pretext moral de tip hybris care e elementul declanșator al filmului, acea slăbiciune care îl umanizează. Se hotărăște să se întoarcă la locul faptei, să ducă apă unui mort.

Șeriful Bell (Tommy Lee Jones) e drept că este un pic bonom, un pic miștocar. Dar nu dă stilul pe dinafară din el. E și el reținut, minimalist. Mai degrabă downplaying it decît overeplaying it. Alt personaj rațional, care înțelege bine lucrurile cum stau, chiar dacă e întristat de direcția în care se duce lumea la vale. Alt inginer în stil și-n fapte.

Pînă și în mod voit exageratul – ca probabilitate existențială – asasin Chigurh este rece și calculat. Dar doar atît. Din nou nimic over the top în comportament. Nu e pedant. Nu are nici ticuri, manierisme de-alea ieftine de tip zvîcnet de ochi sau cine știe ce alt element facil care să strige: sînt nebun! sînt nebun! – vezi, bunăoară, Peter O’Toole în Noaptea Generalilor sau Jack Nicholson în The Shining.

Nuu. Chigurh este aproape enervant de metodic și de rațional.

Vorbește încet, reținut, fără excese stilistice. Se pricepe la fel de bine ca și cowboyul, îi ia acestuia urma, îi anticipează mișcările. Își ferește cu grijă picioarele să nu-și murdărească cizmele de sînge cînd îl omoară pe competitorul său (Woody Harrelson). Se șterge pe picioare cînd iese afară din casă – un semn subtil că, în cele din urmă, a omorît-o pe Carla Jean, soția protagonistului Llewelyn (Kelly Macdonald, alt rol secundar foarte bun).

Știe ce să facă atunci cînd e pus în dificultate. Știe să organizeze o ambuscadă – mașina explodată – pentru a face rost de medicamente, distrăgînd atenția. Știe să trateze răni. Nu ridică vocea. Nu vorbește mai mult decît e cazul. Pînă și adversarul lui, pe care altminteri îl urmărește necruțător să-l omoare, ajunge să-l aprecieze. Grudgingly, cum ar zice texanii.

Tot filmul este o simfonie de mișcări reținute, calculate, raționale, gîndite. Nimic isteric. Dar nici nimic pedant. Oameni mari, responsabili, dezbărați de stereotipul cinematografic în care actorii și personajele sînt inevitabil adolescentini și isterici și over the top, mai ales în filme de acțiune, cînd stereotipul strigă după asemenea excese – vezi de exemplu stilul Tarantino.

Acest film teoretic puternic simbolic și dedat unor personaje intense e, de fapt, plin de ingineri. Oameni care știu. Oameni care se pricep. Oameni care acționează fără exagerări.

Ingineri meticuloși – dă-mi șurubelnița, ține lanterna asta să te împușc în cap, ia umerașele de sîrmă din dulap să faci un cîrlig de recuperat banii, ia calul nevestei cu tine să mergi pînă la locul crimei. Toate personajele semnificative sînt foarte meticuloase, aproape pînă la chițibușăreală, dar fără a cădea în pedanterie.

Dar mai ales, dincolo de raționalitate, sînt îndeosebi niște personaje stoice, fiecare în parte.

Și protagonistul, cowboyul Josh Brolin. Și antagonistul, psihopatul metodic Chigurh (Javier Bardem). Și șeriful Tommy Lee Jones care încheie triunghiul, fiind un soi de martor la zbaterea dintre cei doi. Și soția cowboyului. Pînă și Woody Harrelson, altminteri chiar personaj secundar, singurul care-și permite o umbră de baroc în tot acest film: spune glume, aduce flori la spital într-o situație altminteri tensionată.

Toate sînt personaje stoice, pentru că fiecare personaj în parte se luptă cu marele dușman. Cu șansa. Cu probabilitatea. Cu aleatorul.

Cu datul banului. Cu mila bruscă și cu bidonul de apă. Aqua. Lobos. Cu violența practic de neînțeles pentru cei din școala veche – old timers, ce înțeleg pe pielea lor titlul cărții și a filmului: nu e loc pe lumea asta pentru bătrîni.

Cu accidentul absolut inexplicabil și întîmplător de care are parte antagonistul la sfîrșitul filmului – scenă aparent fără rost în toată construcția narativă, dar care de fapt vine să justifice un anumit tip de alegere filosofică din partea autorilor, atît autorul cărții, Cormac McCarthy, cît și regizorii, frații Coen.

Toate personajele trebuie să fie stoice și n-au timp de figuri isterice pentru că se luptă, de fapt, cu răceala insuportabilă a vieții. Cu întîmplarea. Cu suferința. Cu inevitabila înfrîngere. Cu moartea. Ingineri. Vînători. Soldați. Oameni mari care n-au timp de prostii, de figuri. Căci nici moartea n-are timp nici de figuri, nici de prostii inutile.

Omul rațional în luptă cu absurdul existenței.

De unde și meticulozitatea cu care aceștia sînt prezentați. O lentoare bine gîndită. Nu una epuizantă, ca în filmele de artă ale lui Antonioni sau Tarkovski. Ci una aproape de film documentar. De meșteșugar care se mișcă fix cum trebuie, nici prea repede, nici prea încet. Cît să iasă treaba cum trebuie.

Dă-mi șurubelnița. Ține lanterna. Scoate calul. Aveți niște cizme? Dă-mi sticla aia de bere, că am nevoie de ea. Nu, fraiere, mustăcești degeaba. Nu e pentru ce te gîndești tu, pufosule adolescent, băi mucosule bă. E o treabă de oameni mari, nu știi tu de-astea. Nu beau din ea, cum ai fi crezut. Doar păcălesc gardienii de la vamă.

Mari genii pricepute, frații Coen. Mari de tot…

Ultima ora:

ObservatorNicholas S. Kass on President Trump’s Vision and the Romanian-American Partnership – Exclusive Interview on Antena3 CNN

PoliticLigia Deca, numită secretar general al Comisiei Naționale a României pentru UNESCO

EconomieNicholas S. Kass on President Trump’s Vision and the Romanian-American Partnership – Exclusive Interview on Antena3 CNN

ExternAlexandru Grumaz: Supraviețuirea Europei!

SocialAndrei Caramitru: Studiu despre analfabetismul funcțional

EvenimenteAlexandru Bogdan: A relaxed chat about the key takeaways from 2024 and hopes for 2025

EditorialDan Mircea Cipariu: Detector pentru “războinicii viteji”!

CulturaAndreea Paul: Conflictele intergeneraționale au un remediu fantastic prin teatru



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe