de Nicușor Dan

Mi-a fost profesor în anul întâi de facultate. Exact lucrurile pentru care l-am admirat ulterior nu îmi plăceau atunci la el. Îmi părea că vrea să ne facă o filozofie a matematicii, eu venit din olimpiade voiam să-mi sparg capul cu matematica pură și dură.

Există două mari categorii de matematicieni (cred că Pascal a făcut primul distincția): unii văd bine de aproape, ceilalți văd bine la distanță. Primii exceleaza în analiză, sunt capabili să se focalizeze pe înțelegerea extrem de amănunțită a unui fapt precis. Ceilalți, dimpotrivă, încearcă să cuprindă cât mai multe fapte aparent distincte și să le așeze într-o ordine. Solomon Marcus era în a doua categorie.

Dintre toate persoanele pe care le-am cunoscut, Solomon Marcus a fost cel mai devotat cunoașterii și cel mai umil în fața cunoașterii. Liviu Dinu, care i-a fost student și apropiat, mi-a povestit cum, înainte de apariția calculatorului, avea sute de caiete în care își sistematiza informația. Cunoașterea era, fără îndoială, sensul vieții sale. A spus într-un interviu „știți că eu nu m-am plictisit niciodată?”.

Prin 2000 am fost într-o școală de vara în care ne-a făcut o expunere despre secolul 20. Analiza fiecare deceniu și surprindea obsesia, paradigma deceniului, pe care apoi o exemplifica în diferite ramuri ale științei, în știintele sociale, în politică, în modă. Nu a avut timp să termine expunerea, deceniile 9 și 10 mi le-a expus cu pasiune în holul hotelului. Curiozitatea lui cuprindea orice domeniu: într-o pauză la școala de vară ne-a făcut o comparație între emisiunile lui Ioanițoaoia și Păunescu despre fotbal pe care le văzuse cu o seară înainte.

În 2005 a fost sărbătorit la 80 de ani la Facultatea de Matematică. A ținut un discurs în care și-a expus planurile de viitor. „Moartea … nu este printre ele” a spus senin.

Tot în 2005 l-am ascultat într-o conferință remarcabilă despre locul matematicii în cunoaștere, la Institutul de Matematică. Am văzut mii de conferințe, multe foarte interesante. În două sau trei dintre ele am avut revelația măreției cunoașterii umane, cumulare a pașilor mici ai generațiilor succesive.

În 2008 i-am ascultat, în Aula Academiei, discursul de recepție „Singurătatea matematicianului”. O confesiune de credință. Nu la fel de bună ca și conferința din 2005. A încheiat cu versurile lui Esenin pe care le reproduc la sfârșit.

În 2014 ne-a vorbit la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultății. Poate nu sunteți conștienți, ne-a spus, cât de importante sunt două lucruri pe care voi le aveți, iar noi nu le-am avut: libertatea și internetul. În 5 minute ne-a făcut o radiografie a societății românești. Era fascinat de cât de puțină lume prețuiește libertatea, ca valoare fundamentală.

În 2014, la întâlnirea de 20 de ani, l-am văzut ultima dată. Era în plină formă, mergea din conferință în conferință. În ultimele luni de viață s-a implicat în reforma curriculei din învățământul preuniversitar. Moartea nu intra în preocupările lui.

„Te-am trăit sau te-am visat doar, viață?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineață”

Odihnește-te în pace, domnule profesor!

(text preluat de pe pagina de Facebook a lui Nicușor Dan)