OraNoua.ro
Publicat în 25 mai 2016, 16:40 / 315 elite & idei

Norman Manea: Mă simt acasă la masa de scris, ceea ce înseamnă în limba română

Norman Manea: Mă simt acasă la masa de scris, ceea ce înseamnă în limba română

Norman Manea, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați scriitori români, profesor de literatură europeană și writer in residence la Bard College, New York, afirmă, în preajma împlinirii vârstei de 80 de ani, că se simte ‘acasă’ la masa de scris, ceea ce înseamnă ‘în limba română’.

Într-un interviu acordat AGERPRES, Norman Manea vorbește despre bucuria de a-și reîntâlni o seamă de prieteni în cadrul unui eveniment organizat la București, despre viața politică românească, despre primejdia recrudescenței acțiunilor ISIS, dar și despre dorința de a termina romanul la care lucrează.

AGERPRES: Bun venit acasă, Norman Manea. Cum e să fii din nou în România? Fie și ca un „turist al posterității sale”, pentru a vă cita.

Norman Manea: Între timp mi-am pierdut încrederea în posteritate, dar sunt aici. M-am bucurat de această invitație, pentru că venea din partea unor prieteni care au fost în toată această perioadă foarte fideli. Mă refer, în primul rând, la revista Observator Cultural și la editura care, pot să zic așa, m-a renăscut aici, în România. Sunt aici într-un soi de carnaval festiv. Sper să nu sucomb sub această greutate. M-am bucurat, de asemenea, că foarte mulți prieteni din străinătate, unii de destul de departe, și-au sacrificat energie și timp și bani să vină chiar și pentru o singură zi aici să-mi arate că încă mă iubesc și mă respectă. Deci toate sunt, de fapt, motive de bucurie. Peste toate astea, există și un gest, înțeleg, din partea statului, cum se spune aici în România ‘mai bine mai târziu, decât niciodată’ … (oftează). În felul ăsta, țara natală, patria unde am apărut pe lume acum 80.000 de ani, s-a asociat altor țări, altor instituții culturale care m-au omagiat și încurajat și este un adaos sau o completare necesară și e important pentru că vine chiar din locul care m-a adus pe lume și care mi-a furnizat biografic și bibliografic multe. Și bune și rele.

AGERPRES: Unde vă simțiți mai „acasă”? În America, în România sau, ca om al planetei, peste tot unde aveți cititori?

Norman Manea: Acasă nu mă mai simt nicăieri. Mă simt bine aici, pentru că strada, mâncarea, chipurile, limba, clădirile chiar, totul, îmi aduc aminte de o perioadă a tinereții care s-a dus definitiv. Mă simt bine și în alte părți, când sunt primit cu prietenie și cu afecțiune și, uneori, chiar și cu admirație. N-aș putea să decid foarte clar unde mi-e cel mai bine, dar, probabil că, dincolo de of-urile eului, probabil că, totuși, la masa de scris, ceea ce, până la urmă, înseamnă în limba română.

AGERPRES: E ca o întoarcere într-un alt Egipt, ca să spun astfel. Nu vi se pare că transpuneți, prin destinul dumneavoastră, aceeași dramă a poporului ales în permanenta căutare a unei patrii care, pentru dumneavoastră, e limba în care ați ales să scrieți și în care visați?

Norman Manea: Da. Dacă vorbim despre poporul ales intrăm înr-o poveste complicată. E greu de spus pentru ce a fost ales. Eu spun că a fost ales pentru suferință. Cred că suferința e un capitol extrem de important al existenței. Nu e numai sufocarea sub griji și sub presiune și sub persecuție, ci este și o trăire profundă, care te obligă să te reanalizezi, uneori, să te și recondiționezi. Deci, asta e cu poporul ales. O poveste care nu s-a terminat și nu se termină, din fericire, pentru că este vorba despre o minoritate care nu este foarte iubită, trebuie să recunoaștem acest lucru. Ba chiar, antipatia, dacă nu și mai rău, a crescut în ultimii ani cu totul nejustificat pentru că sunt alte, să le zicem așa, urgii pe pământ la ora asta, care vin din alte direcții, de la alte popoare și nu există nicio justificare pentru a menține o aversiune sau un resentiment așa cum se vede — și se vede tot mai mult — chiar și în multe țări unde s-au bucurat de ospitalitate și de admirație. Aș trece peste asta, pentru că este ceva cu care m-am născut, nu am ales această etnie. Nu știu dacă ar trebui să aleg, dacă n-aș alege-o, pentru că, așa cum spuneam, cred că suferința este o școală umanistă extrem de importantă. Dar eu, la cinci ani, când am suferit primul șoc al acestei antipatii, sau mai rău decât asta, eu nu eram evreu. Eram un copil de cinci ani, care mă jucam cu alți copii, fie că erau polonezi, ucraineni, români, cum se întâmpla în Bucovina. Dar, m-am trezit într-un vagon cu sute de oameni îngroziți, n-am înțeles nimic, de ce se întâmpla de la o zi la alta, eram un copil alintat de familie și primii cinci ani ai copilăriei au fost foarte fericiți. Și ăsta este un ciclu istoric, care se repetă în multe locuri, împotriva multor oameni, nu numai evrei și se simte și astăzi. Și m-am întrebat și mă întreb și acum dacă ceva care se repetă, din nou și din nou, și care este rezultatul unei acțiuni umane, nu înseamnă că este necesar. Din moment ce oamenii o fac, din nou și din nou, înseamnă că au nevoie de asta, au nevoie de războaie, de ură, de opresiune. Și asta s-a întâmplat și cu dictaturile. Ele au fost create de oameni, au fost sabotate după aia de oameni, au fost răsturnate, tot prin sânge, tot de oameni, care după aia au început să creeze o altă societate, pe alte baze, în care au reapărut aceste pulsații omenești negative și nefaste. S-a spus prea mult despre subiectul ăsta și vă asigur că subiectul nu e încheiat.

AGERPRES: Ce face Occidentul, din care veniți, pentru a găsi antidotul la recrudescența ISIS? Islam versus creștinism? Apocalipsa acum?

Norman Manea: E o întrebare dificilă și răspunsul este și mai dificil. Chiar am stat de vorbă aici cu o colegă scriitoare, care cunoaște mai bine Orientul. A fost acolo, a scris cărți, romane și nu numai. Ea mi-a povestit diverse lucruri din Iran și din Irak. Vă spun că am fost îngrozit. Și ea era, de asemenea, îngrozită și era convinsă că nu avem nici o soluție de a stăvili acest val. Eu îmi amintesc mereu și pomenesc de întâlnirea mea cu Ismail Kadare, care a fost oaspetele meu la colegiu, în clasa mea. Am avut multe discuții cu el, era un om foarte dificil și închis, deși studenții l-au stimat mult și a fost o surpriză pentru mine pentru că eu, voit și cu un anumit scop, l-am invitat cu el, pe Pamuk (n.r. — scriitorul turc Orhan Pamuk) pentru că aveam Turcia și Imperiul Otoman, aveam Albania, care a stat sub Imperiul Otoman și încă îi ura și acum pe turci. Deci, doream să văd ce zic acești doi reprezentanți. Am fost surprins că Pamuk, un jolly-joker și foarte șarmant și cu experiența auditoriului, în final, când i-am întrebat pe studenți cum li s-a părut și pentru ce optează, acesta nu a întrunit simpatia lor. Ei au optat pentru Kadare. Și am fost extrem de surprins pentru că el era un tip mahmur, morocănos, nu vorbea engleză, deci eu trebuia să-l traduc din franceză. Și când i-am întrebat: ‘Bine, dar de ce? Celălalt era fermecător și a făcut glume tot timpul’. ‘He is the real thing — El este cel autentic!’, mi-au răspuns ei. Nu discut asta.Vreau să spun că în discuțiile cu el (n.r — Ismail Kadare), mi-a spus la un moment dat: ‘Norman, eu știu puțin biografia ta. Știu că ai trecut prin multe. Pot să-ți spun că ceea ce vine este incomparabil cu urgia prin care ai trecut tu. Eu nu sunt religios, dar sunt musulman prin naștere și-ți spun că Islamul vine cu o cruzime și cu o orbire de care voi habar nu aveți și pe care voi o preîntâmpinați cu discuții despre drepturile omului, despre tot felul de chestii, care la ei nu au nici un ecou’. Acum, eu nu știu. Eu nu pot să judec, nu sunt, în primul rând, musulman, nu pot să judec dinăuntru cum încerca el să facă asta. Dar, ce vedem — mă refer acum la o realitate care e vizibilă, care se transpune în știri, ba dintr-o țară, ba dintr-o altă țară — ce vedem acolo e că acești oameni se omoară în primul rând între ei, omoară mult mai mulți de-ai lor decât omoară pe cei dinafară și că această nebunie, această isterie nu se oprește. Eu am spus că nu sunt religios, dar respect orice om care are o credință cu o singură condiție: să nu ucidă! Toate religiile pe care le cunoaștem noi spun, printer altele: ‘Să nu ucizi!’.Ori, aici, se ucide pe capete, în primul rând creștini, dar nu numai creștini, iar ideea de infidel a reapărut cu o conotație foarte sinistră. Ești infidel dacă ai făcut adulter, ceea ce e o faptă cu totul omenească după câte știm (râde) de mii de ani, nu e o chestie nouă, ci aproape banală, aș zice. Și multe, multe, multe altele. Deci, primejdia asta există. Deosebirea dintre totalitarismele atee, care au fost nazismul și comunismul, și acest totalitarism religios este importantă pentru că acești oameni, în fanatismul lor infantil, au impresia că au vorbit de trei ori pe zi cu Dumnezeu și Dumnezeu le-a spus: ‘Ucide-l pe vecinul tău! Ucide pe femeia aia!’. Ei, și asta e mult mai acaparant și mai dur și mai de neocolit, decât dacă era vorba de tovarășul Stalin și de her Hitler. Nu știu ce vine, dar am un avantaj, pe care-l avem încă toți, că nu suntem nemuritori. Deci, se termină la un moment dat și n-o să știu exact ce a urmat.

AGERPRES: Să revenim în România. Cum ați găsit România și care mai sunt „impasurile” din care v-ați dori, desigur, să iasă?

Norman Manea: Când mă plimb pe stradă, când mă uit la oameni, regăsesc aceeași cordialitate latină, aș zice plină de umor și de voie bună. Când mă uit la viața politică, mă îngrozesc din nou. După atâția ani, după atâtea decenii, selecția politică — așa cum s-a produs ea — este, dacă pot să spun așa, dezastruoasă. Nu știu cum au ajuns acești oameni politicieni, nu știu ce sunt dispuși să sacrifice pentru viața lor politică și pentru crezul lor politic. Oamenii politici pe care i-am avut în istorie n-au fost nici ei perfecți, pentru că perfecțiunea nu e omenească, dar aveau o anumită autenticitate și credință și onestitate față de cei care i-au ales. Mi se pare acum că e o harababură și un kitsch total și mă întristează foarte tare.

AGERPRES: Și care ar fi ieșirea din ‘Labirint’?

Norman Manea: Ieșirea la mare. (râde) Am tot sperat în noua generație, dar am văzut că e și ea destul de orientată spre profitul și spre gloria imediată. Nu știu ce se va alege din toate astea. Ceea ce aș vrea, și ar trebui să spun ca scriitor, este că scriitorii, acolo unde au fost — și au fost și sub opresiune și sub societăți libere — unii dintre ei au jucat rolul unor conștiințe critice. Și atunci când politicienii au fost atenți la critica scriitorilor și au încercat să amelioreze ceva din peisajul politic, a fost ceva pozitiv. M-aș bucura dacă scriitorii și artiștii ar avea un cuvânt în cetate care să aibă o anumită rezonanță.

AGERPRES: Basmele lui Creangă, primite în dar după eliberarea din iadul deportării, v-au „plonjat”, cum afirmați cândva, „într-o magie a limbii și care a fost primul pas din ce aveau să fie ulterior boala și terapia” dumneavoastră, adică scrisul. Mai citiți Creangă?

Norman Manea: (râde) Nu prea am timp acum. Sunt și profesor. Sunt invadat de multe cărți, din multe limbi, dar Creangă a rămas în mine și nu numai el. Sunt și alți clasici ai literaturii române, după părerea mea, de mare valoare. România a avut dintotdeauna și cred că are și acum o o înzestrare artistică, dacă ne uităm la porțile țărănești și pornim de acolo sau la literatura folclorică, absolut superbă, de o inventivitate verbală și de un anumit umor care e extraordinar. Nu mai știu cum a evoluat, sunt deja departe, deși sunt cu limba asta în mine, nu știu ce să spun. Un scriitor polonez foarte important Borowski (n.r Tadeusz Borowski), care a fost la Auschwitz deși nu era evreu și care după aceea a devenit comunist și imediat după aia s-a sinucis, și a știut el de ce, a spus: ‘Defectul educației noastre este că nu ne-a scutit de speranță. Nu ne-a eliminat speranța din didactica care ni s-a predat’. Nu știu dacă avea dreptate, nu știu dacă trebuie să renunțăm cu totul la speranță. Deci, așa cum am spus, nu e vorba de perfecțiune, aceasta nu e pământeană, e în Paradisul celest, dacă există, dar ceva trebuie să ne dea o anumită speranță, o anumită nădejde și aș vrea să cred că și România, treptat, se va consolida și permanentiza în Europa, în care a visat dintotdeauna să fie și în care era de fapt, dar, cum vedem, îl avem și pe domnul Putin, îi avem și pe atâția din jur. Nu știu ce va fi, nu am acest dar al prezicerii. M-aș bucura să fie mai bine decât credem.

AGERPRES: De ce scrisul trebuie să fie boală și de ce terapie? Până la urmă, de ce scrisul? Ați fost și inginer.

Norman Manea: Am fost inginer din eroare. Erorile istoriei nu mă feresc de erorile personale. Și după ce am trecut de lagăr și de comunism care erau, să zicem, niște erori și niște boli ale istoriei, am făcut eu însumi erori în propria mea biografie pe care le-am plătit destul de scump. De ce m-am făcut inginer? Eram un elev prea bun și din asta mi s-au tras multe, inclusiv la matematică. În perioada aia erai considerat un imbecil, un tembel — erau anii ’50 — dacă te duceai la filologie, pentru că tot ce era în ziare și tot limbajul ăla proletcultist idiot nu te îndemnau să te arunci în chestia asta. M-am dus la un studiu tehnic, foarte greu. Acum doi ani am fost la București și m-am întâlnit cu niște colegi de facultate. Noi am intrat în anul I cam 125-128, nu mai știu, dar am terminat 27. Asta spune deja ceva. A fost foarte dificil, studiu greu, profesori severi. Mazilu era un profesor al nostru sever și foarte bun. Am făcut inginerie și după aia am făcut 12 ani pe inginerul. Nu știu cum am făcut față. Am și trecut în poziții mai… de la inginer stagiar, la inginer principal, de la inginer principal, la cercetător principal și toate chestiile epocii. Și am plătit această eroare. Am adăugat la un anumit handicap care ținea de etnie și de minoritatea în care m-am născut, despre care Heine spunea că ‘ce să faci cu ghinionul ăsta’. Am făcut fiecare ce-am putut. Adică și eu am încercat să fac ce am putut cu acest ghinion. Toate ghinioanele nu sunt numai ghinioane. Adică, poți să scoți și din ghinion ceva. Am plătit erorile mele. Adică 14 ani de inginerie foarte obositoare și foarte grea. Mi-aduc aminte și mă întreb cum de-am făcut față, că nu eram al locului, că nu eram potrivit pentru treaba aia. Am lucrat la Combinatul Siderurgic de la Galați, am fost pe șantier. După aceea, am fost în cercetare, la Institutul pentru Protecția și Purificarea Apelor. Lucruri dificile. Adică, le spui acum ca pe o poezie dar nu era simplu. Și mă întreb: ‘Cum? Ce eram eu? Manechin? Cum făceam față?’. Ei, am făcut față, a trecut. A trecut, dar au trecut și anii. Am plătit acest tribut.

AGERPRES: Apoi scrisul, terapia…

Norman Manea: După aia, mi s-a părut că scrisul e ce mi se potrivește și este oaza mea de supraviețuire. Când m-am instalat și eu în scris, cel mai iubit fiu al poporului, tovarășul Ceaușescu, m-a aruncat peste graniță. Și, dintr-odată, m-am trezit în altă limbă, în altă cultură. Nu știam engleză deloc când am ajuns în America. O anumită tenacitate poate m-a salvat, de altfel profesorul Nemoianu m-a definit cândva că sunt un amestec de timiditate și tenacitate. Poate că e adevărat. Oricum, am trecut prin tunelul ăsta, sunt acum aici, mă vedeți, tot mai tânăr, și am venit să-mi spun povestea mea și a generației mele numită în România, poate pe drept cuvânt, ‘generația expirată’. (râde) Oricum, sunt aici, mai continui să citesc, din când în când mai și scriu câte ceva, totul s-a încetinit, bucuriile s-au împuținat. Sper ca timpul să mai aibă răbdare cu mine.

AGERPRES: Ați terminat acea urmare a „Anilor de ucenicie ai lui August Prostul” la care spuneați că lucrați?

Norman Manea: Da, am un roman care are o anumită corespondență cu ‘August prostul’. Este un erou, Peter Schlemihl, din folclorul evreiesc și german, și care este un pierde-vară, unul care nu se descurcă, se încurcă în propriile mișcări și proiecte și acest erou al romantismului german este din povestirea unui autor important — Adelbert von Chamisso care se numea ‘Omul care și-a vândut umbra’. Vom vedea ce iese din chestia asta. M-am luptat mult cu cartea asta. Scriu la ea, dar știu acum precis că trebuie neapărat să termin, cu puteri mai puține sau mai multe, să scap de ea, că altfel …. mă sufoc.

AGERPRES: Sunteți cam defetist astăzi. Vă știam mai optimist.

Norman Manea: (râde) Nu numai astăzi. Eram mai tânăr. Ce, vă așteptați că odată cu avansarea în vârstă devin mai viteaz și mai optimist? Nu prea, pentru că se reduce timpul nostru. Am spus că am venit aici cu o anumită nostalgie și melancolie legate tocmai de această trăire. Aici a fost locul unde am stat până la 50 de ani. La vârsta asta nu mai faci asemenea salturi peste Ocean. Eu am făcut ce am putut. Mi s-a luat acest drept de a mă plânge, pentru că n-a fost chiar așa de rău cum mi-am închipuit. Am zis, în 1992, când am primit Premiul MacArthur, că mi-au luat dreptul și la lamentare. Cam asta a fost. Deci așa, timidul-tenace s-a descurcat totuși, a continuat să scrie, a scris câteva cărți poate încă bune, o să încerce să continue și restul e treaba zeilor.

AGERPRERS: Este o întrebare la care v-ați fi dorit să răspundeți? Vă rog!

Norman Manea: (râde) Nu m-am gândit la o anumită întrebare, dar dacă v-amintiți romanul lui Oscar Wilde — ‘Portretul lui Dorian Gray’, ce se întâmpla cu acel portret este că acesta îmbătrânea odată cu eroul și devenea tot mai neplăcut, ca să zic așa. Mi-aș dori un portret care să contrazică această imagine și această istorie și portretul să devină din ce în ce mai seducător, în timp ce acela care a insiprat opera devine tot mai ridat, tot mai bătrân și tot mai senil. Deci, măcar portretul să treacă printr-un proces de revitalizare și de reîntinerire, dacă omul care e supus legilor biologice stabilite de Cel Atotputernic, Marele Biolog, nu poate să facă mare lucru să se împotrivească timpului. Dar portretul ar putea. La Oscar Wilde nu este așa. Este o concordanță între trecerea timpului… (oftează) și noile vârste ale senectuții și imaginea de pe un portret, care era o operă de artă făcută la o anumită vârstă și destinată să rămână așa cum era. Ei nu, nu rămâne așa cum era, corespunde evoluției personajului. Mi-aș fi dorit să pot să inversez această imagine și această poveste, dar nu cred că mai pot. Dar dacă reușesc, o să vă telefonez.

Ultima ora:

ObservatorMireille Rădoi: Începe Festivalul Strada de C`Arte, în care se vor lansa peste 40 de volume și vor avea loc concerte, proiecții de film sau lecturi publice

PoliticKlaus Iohannis anunță candidatura României la Consiliul ONU pentru Drepturile Omului

EconomieIonuț Stanimir: Primul Raport de Inteligență Financiară realizat de BCR – Situația financiară este a doua dimensiune importantă pentru români, după sănătate

ExternElena Calistru: Un pic de voință de a te mișca spre mai bine

SocialAlina Rizi: Sa regenerezi orasul ia timp

EvenimenteFlaviu George Predescu: Vă invit la lansarea cărții mele „O dimineață de sâmbătă”, dedicată lui Bogdan Andrei Gavrilă

CulturaMireille Rădoi: Începe Festivalul Strada de C`Arte, în care se vor lansa peste 40 de volume și vor avea loc concerte, proiecții de film sau lecturi publice

EditorialCristian Unteanu: Dincolo de scandalul cu submarinele, avem încleştarea geopolitică pentru controlul pieţelor mondiale



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe