Deși păstrez tăcerea ori de câte ori lumea e mai sărăcită de plecarea unui spirit care a schimbat destinal cultura noastră, astăzi aleg să vă împărtășesc regretul meu în privința morții lui George Banu, din două motive. Primul, ține de originile sale buzoiene și de faptul că a fost absolvent al Colegiului Hasdeu: George Banu era printre numele canonice pe care orice filolog serios al BPH trebuia să le citească pentru a înțelege ce înseamnă teama de uitare, cultura memoriei, limitele intimității în artă. 

Al doilea motiv ține de scepticismul meu față de existența coincidențelor (ne)fericite în cultură. România are o scenă culturală care se confruntă cu „o inflație de valori” și încă se mai hrănește dintr-o elită construită pe oportunism politic și, de la un punct încolo, mimetism intelectual. Reamintesc publicului însetat de cultură autentică faptul că „Iisușii mei”, apărută în 2018, este calea „franceză” a recuperării unui discurs metafizic prin artă, a Iisușilor sculptați, pictați, care ocupă spațiul sacral de proximitate, așa cum îl alinta George Banu, din sfera noastră laică, de pe peretele casei noastre, de pe biroul nostru de lucru, din camerele intimităților noastre. Iisușii mei sunt toate reprezentările artistice ale lui Iisus în artă. Calea „românească”, din 2020, e cea a mimetismului intelectual, în care din impulsul pentru prea multă posesie, Iisus e confiscat de mințile care nu au reușit sa dea nici măcar un titlu original, cu atât mai puțin o carte reușită. De aceea, găsim o carte în care e tot mai puțin Iisus și tot mai mult Eu. Dar vedeți, asta e diferența între marii intelectuali și pseudoamatori, între creatorii de cultură și cei care o importă și o tranzacționează prin mimetism, o diferență mai mare decât un plural gramatical. E vorba de pluralul unei gândiri și de originalitatea ei, lucruri care nu i-au lipsit niciodată lui George Banu. Și să nu spuneți că cei care scormoneau după Iisusul lor nu citeau Iisușii celor mai cunoscuți și mai merituoși decât ei, căci nu o cred.