Am fost foarte pricepută, niște ani, să țin timpul pe loc. Știam în zile ca acestea să fac lucrurile aparent importante să se oprească și aveam felul meu de a convinge că decembrie nu e despre noi. Eram un colindător dedicat: 12 ani, un cor mi-a fost cea mai bună lecție de disciplină și de igienă morală. Te pregăteai din timp să vestești nașterea Mântuitorului. Băteai la uși deschise și te bucurai să rostești un cântec românesc. Nu îți era rușine să duci o tradiție mai departe. Și era nu doar un obicei, era o datorie pe care o iubeai. Aveam plăcerea mea vinovată să găsesc în bisericile mici brazi împodobiți cu globuri ca odinioară, și deseori fugeam și stăteam ore întregi, să mă ascult sau să mă bucur în tăcere, într-un lăcaș aparent rupt de iureșul marelui oraș, Cărămidarii de Sus: Biserica din Grozavești, care avea, când eram studentă, o sobă veche și înaltă în inima căreia ardea un foc mocnit, cât să țină vitraliile dezghețate. Unde mai găseai foc în sobă în București? Părea un lux, care făcea arc peste timp. Era deschisă mereu și te adăpostea oricând voiai să știi cum sună singurătatea. Ceva din lumea de atunci a pierit. Și mă întreb ce am pățit și ce ați pățit, de ni se pare normal să muncim până de ajun, ba chiar să ne simțim vinovați că nu o facem? Și asta o spun eu, cel mai dedicat proletar pe care îl cunosc. De ce trăim apocalipsa la mall, de ce facem din abatoare spații de pelerinaj, de ce ne aruncăm din birouri direct în Crăciun, de ce ne trezim cu un pom în casă fără să înțelegem, prea bine, întunericul cui mai luminează dintr-o viață perfect anostă? De ce acceptăm să fim evaluați la final de an calendaristic, și nu universitar, de ce nu folosim timpul ăsta altfel, de ce unora nu li se pare ciudat, vorba lui Godard, că suntem copiii lui Marx și ai Coca-Cola, singura care îl mai aduce pe Moș Crăciun pe bonurile de la casele self-help? Un timp mi-am zis că primul semn de maturitate e când nu mai găsești nimic atât de vesel în Crăciun, dar trăiești duhovnicește Paștele: când înțelegi că nașterea va face posibilă moartea și mântuirea, când știi că pruncul va crește și va striga deznădăjduit, nu peste mult timp, „Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”, așa cum strigăm toți în clipe omenești, prea omenești, și totuși, niciodată atât de nemiloase. Dar încep să cred că nu e vorba despre asta. E vorba despre această încăpățânare de a trăi timpul schizoid, pe care o prețuim ca fiind o dovada caracterului nostru de ființe nepretențioase și adaptabile: acum muncești, acum sărbătorești, acum evadezi, acum te dedici, acum te îngrijești, acum te uiți, acum te recuperezi. Multe acum-uri, toate urgente și toate inutile, timpuri care nu îți aparțin și care te trăiesc, acum-urile alienării care ne fac să ne salutăm politicos într-o nouă formă de solidaritate: „Nici eu nu simt că vin sărbătorile!” Știu că azi a fost un soare nemilos afară, dar ca orice fiică a lui decembrie, am nostalgiile mele, și parcă nu sunt gata să renunț. Vorba cântecului: „Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi”. Ar fi păcat să facem să se adeverească.