Oana Popescu a organizat in cadrul Global Focus o discuţie cu o delegaţie de 15 kosovari şi cu universitari români pe tema “Building statehood in Kosovo. What role for the EU and the member states?”.

Dezbaterea a fost organizată marţi, 4 decembrie, la SNSPA si a abordat posibilitatea creării unui stat kosovar şi implicaţiile acestui act pentru Uniunea Europeană şi pentru statele membre, în particular pentru România.

Dezbaterea a facut parte din agenda vizitei delegaţiei din Kosovo la Bucureşti.

Trei dintre chestiunile în discuţie:

• Poate constitui Kosovo un precedent periculos pentru zonele cu risc separatist din Europa (Catalunia, Transnistria, minoritatea maghiară din Slovacia şi România, nordul turc al Ciprului, problemele dintre flamanzi şi valoni în Belgia etc.)? Este reală o asemenea temere în condiţiile interconectării politicilor individuale ale statelor lumii cu cele ale organizaţiilor din care fac parte (ONU, NATO, UE)?
• Ce poate pierde România prin recunoaşterea statului Kosovo? Prietenia Serbiei?
• Cum poate fiinţa un stat Kosovo în mijlocul unei Europe „cu mai multe viteze”? Nu se va fi, practic, o gaură neagră pentru fondurile europene? Rezultatele extrem de firave obţinute pe calea impunerii justiţiei de către EULEX nu demonstrează punctul de vedere al scepticilor?

Unde suntem?

Relaţia dintre Serbia şi Kosovo se prezintă acum astfel: Belgradul refuză să recunoască legitimitatea autorităţilor de la Priştina, contestă vehement prezenţa lui Hashim Tachi la masa negocierilor, acuzându-l de crime împotriva populaţiei sârbe şi de încercare de a modifica balanţa etnică prin colonizarea nordului Kosovo cu albanezi. La rândul lor, autorităţile kosovare au eşuat în a sintetiza o linie de dialog viabilă şi coerentă, care să propună soluţii realiste, capabile să detensioneze relaţiile cu sârbii; mai mult, Priştina menţine o abordare contraproductivă în ceea ce priveşte normalizarea problemelor sale „interne” cu populaţia sârbă din nord (zonă în care Priştina nu are, practic, nici un fel de control, autorităţile administrative fiindu-i negate cu totul).

Pe de altă parte, dincolo de prezervarea unei stări de fapt menţionate în Constituţia proprie, Serbia are nevoie de normalizarea relaţiilor cu Kosovo pentru a-i putea proteja pe sârbii din zona Mitroviţa şi, mai ales, pentru a putea spera la un viitor propriu în interiorul Europei moderne.

La fel, Kosovo are nevoie de detensionarea relaţiilor cu Serbia pentru a putea demonstra internaţional viabilitatea ca stat, capacitatea de a lua decizii în numele şi spre binele propriului popor. Autorităţile kosovare sunt conştiente că doar depăşirea impasului de la graniţele proprii le poate asigura liniştea necesară gândirii viitorului politic, economic, social al statului. UE, ca mediator al negocierilor Belgrad – Priştina, este extrem de interesată în aplanarea tensiunilor dintre Serbia şi Kosovo pentru a nu se putea aştepta la un nou conflict în Balcanii de Vest, care ar putea destabiliza deplin şi irevocabil relaţiile inter-membri (amintim lipsa de consens între cele 27 de state membre cu privire la indepedenţă).