Schengen nu are de-a face nici cu MCV (lucru pe care îl afirmă răspicat chiar Comisia Europeană), nici cu răsteli la UE sau cu guduratul pe lângă Angela Merkel. Accesul în Schengen ţine doar de capacitatea unui stat membru UE de a nu permite accesul în Uniune reţelelor de crimă organizată, trafic sau migraţie ilegală.

România îndeplineşte cu asupra de măsură aceste criterii şi are toate motivele să denunţe şantajul politic care neagă cetăţenilor săi libera circulaţie şi să ceară respectarea regulilor europene. Poziţia guvernului marchează, în acest sens, o premieră în diplomaţia ultimilor ani – o mişcare la risc, dar care poate da un nou ascendent Bucureştiului.

Oricum nu am fi intrat în Schengen, cu sau fără declaraţia lui Corlăţean, indignarea lui Băsescu sau anunţul ministrului de Interne de la Berlin privind blocarea României şi Bulgariei de către Germania.

Iar atât preşedintele, cât şi premierul şi ministrul de Externe de la Bucureşti ştiau deja foarte bine acest lucru. Când a spus că ţara noastră nu va mai depune eforturi pentru intrarea în spaţiul comun de circulaţie dacă nu va fi tratată corect, pe măsura îndeplinirii criteriilor de aderare, Titus Corlăţean ştia că România a pierdut deja trenul. El nu anunţa aşadar o intenţie, “în caz că”, ci reacţia guvernului la un verdict deja dat. Traian Băsescu, la rândul lui, nu cerea retractarea acestei afirmaţii în speranţa că România va primi o decizie favorabilă la Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne din 7 şi 8 martie, pentru că şi el cunoştea la fel de bine că am fost de facto respinşi deja.

Motivul respingerii n-are a face cu MCV-ul, cu romii împrăştiaţi prin Europa, cu numirea procurorilor şi în general cu nimic din ce face sau nu face România în acest moment. De aceea, afirmaţiile de ambele părţi – a USL că suntem respinşi pentru că ne vorbeşte de rău preşedintele în Europa, sau a PDL/Băsescu că MCV-ul negativ, din cauza guvernului, e de vină – sunt false şi strict manipulatorii. În plus, în afara cazului în care guvernul şi preşedintele se înţeleg în realitate atât de bine, în spatele scenei, încât fac cu UE un joc de-a „poliţistul bun, poliţistul rău”, lipsa de coeziune internă pe acest subiect aduce grave prejudicii interesului naţional, întrucât deschide posibilitatea interpretării externe a afirmaţiilor ca lipsite de seriozitate şi menite doar uzului electoral intern.

CONTEXTUL. POZIŢIA ROMÂNIEI ÎN UE

România decontează acum favoarea admiterii oarecum premature în UE.

Am intrat în UE, în 2007, fără să îndeplinim în întregime criteriile de aderare. În afara condiţiilor tehnice clare, criteriile politice sunt în mod inevitabil interpretabile. La momentul respectiv, România nu îndeplinea atât de deplin aceste condiţii politice (stat de drept, separaţia puterilor etc), încât să fie posibilă o singură interpretare, cea favorabilă nouă. Ţări ca Germania sau Olanda, care au o cultură politică şi socială bazată pe o interpretare rigidă şi exigentă a regulilor au fost şi atunci greu de convins să închidă ochii la imperfecţiunile noastre. Ţări ca Marea Britanie, cu o viziune mai degrabă geo-strategică, au împins puternic la nivel UE aderarea României, pe motive geopolitice: era importantă pentru Uniune extinderea până la Marea Neagră, închiderea flancului estic.

Grupul condus de Marea Britanie a câştigat şi am fost primiţi. Ni s-a făcut însă o favoare ale cărei costuri le plătim încă de atunci: impunerea MCV, amânarea Schengen, greutatea politică redusă a României şi Bulgariei în Consiliul European (unde la nivel politic, un vot nu e niciodată egal cu alt vot!), statutul de membru de rang doi. Să fim înţeleşi: asta nu a fost neapărat un lucru rău. În primul rând, a fost just, pentru că intrasem oarecum pe uşa din dos. În al doilea rând, am dovedit de nenumărate ori că nu ne manifestăm responsabil în planul evoluţiei noastre interne fără “biciul” extern.

Uniunea Europeană de astăzi nu mai este însă cea în care am intrat noi.

Ne-am obişnuit să avem impresia că UE este un soi de instituţie de caritate, a cărei misiune este ba să ne dea cu rigla la palmă, ba să ne mângâie pe creştet, ca să ne educe în final în spiritul valorilor şi regulilor europene. Un timp, a fost într-adevăr aşa, pentru că o convergenţă sporită între membrii UE este în interesul general. Acum nu mai este însă cazul în egală măsură. Criza economică, teama de migraţie intracomunitară sau din exterior, dificultăţile armonizării intereselor a 27 de membri (între care clivajele devin din ce în ce mai evidente: nord/sud, est/vest, euro/non-euro, contributori la bugetul comun/beneficiari etc) au accentuat competiţia între statele membre. Sigur că, raportat la restul lumii, avem interese comune cu restul Uniunii. În sânul acesteia însă, suntem în concurenţă cu toţi şi de fiecare dată cu alţii, în funcţie de dosar. Marea Britanie ne va folosi pe post de cal (!) de bătaie ca să răspundă temerilor interne de migraţie. Germania ne va folosi pentru a arăta electoratului său că nu va deconta mereu din banii acestuia indisciplina unor state ca Grecia – sau România.
articol publicat pe www.adevarul.ro