Marea dilemă a săptămânii dinaintea alegerilor din SUA pare să fie ce-i mai bine pentru România: Alegerea lui Obama sau a lui Mitt Romney ca preşedinte al SUA. Democraţii sau republicanii? Continuitate sau schimbare?

Dincolo de absurdul preocupării, cred că a ne gândi că influenţa unui preşedinte este determinantă pentru politica externă americană sau pentru relaţiile bilaterale ţine de infantilismul gândirii şi culturii democratice cel puţin la nivel mediatic în România. În societăţile cu democraţie stabilită, pe deplin instituţionalizată, nu se pune problema ca opţiunile strategice şi politica externă, parteneriatele unei ţări precum Statele Unite să fie dependente de persoana preşedintelui. Poate nuanţe, poate anumite elemente, poate anumite proiecte – navale sau de infanterie –, dar nu modificări strategice.

Circulă un curent – întemeiat altfel în exerciţiul mandatelor şi politicilor trecute – potrivit căruia republicanii ar fi mai înclinaţi să aloce o atenţie mai importantă valorilor şi Europei Centrale şi de Est unde au investit. Da, e adevărat, dar nu cred că „pivotarea” spre Asia de Sud-Est este o mişcare conjuncturală, ea va continua şi se vor schimba raporturi în alocarea resurselor americane pe regiune comparativ cu cele din Europa. E doar, poate, o chestiune de nuanţă. Se mai vorbeşte despre faptul că Obama ar fi mai conciliant şi ar putea fi „mult prea flexibil” cu Moscova şi în privinţa scutului antirachetă. Nu cred că flexibilitatea depăşeşte liniile roşii ale nevoii de capabilităţi, aşa cum nu cred că SUA sub Obama la al doilea mandat vor renunţa la amplasarea scutului în România – cum glosează unii – și nici nu va permite control in situ militarilor ruşi – cu implicaţii directe asupra României la Deveselu.

Pe de altă parte, o altă categorie de analişti vorbeşte despre înclinaţia mai belicoasă a unei puteri republicane, care în raport cu Rusia – şi ea mai asertivă – ar putea fi mai dură, iar costurile acestei confruntări să se repercuteze şi asupra României. Pe această linie de gândire, Rusia ar amplasa rachete Iskander sau S300 în regiunea nistreană şi relaţiile cu România ar fi mult mai dure, inclusiv pe dimensiunea presiunilor economice, de control politic, de blocare a proiectelor energetice – shale gas, forare maritimă – sau de preluare a lor – eventual via NIS, firma Gazprom din Serbia – că vom fi şi mai mult ţinta spionajului rus politic, economic şi de altă factură. Nici aici nu cred că acţiunile Rusiei ţin de viitorul preşedinte, aşa cum nici „încheierea resetării” nu ţine de cine vine la Casa Albă, ci de constatarea unei realităţi a relaţiilor bilaterale americano-ruse şi de pretenţii şi un nivel de ambiţie al Moscovei mult peste ceea ce e dispus Occidentul să-i concedeze.

Cred că trebuie să ne preocupăm de alegerile din SUA, de relaţia de parteneriat strategic cu Washingtonul, dar din alt punct de vedere, respectiv al respectării angajamentelor luate în privinţa participării în teatrele de operaţiuni externe – şi nu se poate face cu finanţarea Armatei la nivelul actual, ci prin revenirea la cota de 2% din PIB şi încheierea achiziţiilor pe programele strategice – în privinţa combaterii corupţiei – şi aici modul de alegere a procurorilor este crucial, ca şi calitatea celor care vor conduce Parchetul General şi DNA – şi ţine de modul în care ne raportăm şi respectăm mesajele transmise de reprezentantul SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein, care reia mot à mot recomandările Departamentului de Stat, deci ale Administraţiei americane. Până la urmă, toate reprezintă doar o reamintire a angajamentelor noastre asumate la intrarea în NATO şi în UE, supremaţia legii, statul de drept, nesubordonarea justiţiei faţă de politic. Reguli democratice care nerespectate sau forţate, mimate, ne-au dus la situaţia relaţiilor curente şi faţă de UE şi la tăierea fondurilor europene.

Așadar, răspunsul unei bune relaţii cu SUA rămâne la noi acasă. În ordinea pe care o facem noi, în respectarea regulilor economiei de piaţă şi a competitivităţii, a combaterii corupţiei, în modul cum ne aranjăm sistemul democratic acasă. Iar această perspectivă nu face decât să ne ajute pe noi toţi, pe cetăţenii români, cu riscul de a strica fundamental mecanismele de finanţare netransparentă şi frauduloasă a politicienilor şi a partidelor politice.

Articol publicat pe www.qmagazine.ro