Octavian Badescu, fondator al Sameday Courier (listata la BVB sub simbolul SDAY), a acceptat o noua provocare de a se implica intr-o companie de stat. Acum 3 ani a fost pentru cateva luni Director al PrioriPost in cadrul Postei Romane, iar din februarie acest an este membru in Consiliul de Administratie al Elcen SA Bucuresti (sursa foto: badescu.ro).

In contextul dezbaterilor privind managementul companiilor de stat, Octavian ne-a acordat interviul de mai jos.

• Redactia EconomicZoom: Dupa experienta de la PrioriPost, ce anume te-a determinat sa revii intr-o companie de stat, de aceasta data din postura de administrator? 

Octavian Badescu: Intrebarea este insa una legitima, pe care mi-o pun foarte multi apropiati (sub forma mai colocviala – “ce te-a apucat ?”) si pe care uneori mi-o pun si eu.

La PrioriPost, ca si la Elcen, am dorit sa ajut atunci cand mi s-a solicitat. Criticasem in trecut Poşta Română, dar mă consider în zona criticilor constructivi. În momentul în care critici anumite lucruri şi statul, sub o formă sau alta, vine şi spune „da, am o problemă. Mă ajuţi s-o rezolv?”, a continua să stai pe margine şi să critici devine o problemă de moralitate. Asta a fost una dintre motivaţiile pentru care am venit atat in “executiv” la Posta Romana, cat si la Electrocentrale Bucuresti, unde sunt insa un reprezentant al actionariatului, in Consiliul de Administratie, este un rol diferit.

Premisele par bune (ca si la Posta initial), ramane de vazut daca lucrurile vor sta altfel, insa eu sunt dator sa imi aduc contributia, sa imi exercit misiunea de aparator al intereselor actionarului, interes care in mod normal nu poate fi altul decat “maximizarea valorii companiei”.

Despre motivatii extrinseci nu poate fi vorba, indubitabil costurile si riscurile depasesc beneficiile in cazul unui om care accepta cu bune-intentie acest gen de provocari.

In ceea ce ma priveste, am ajuns la concluzia ca motivatia intrinseca pentru care ma preocupa in mare masuragestionarea corecta si eficienta a resurselor statului, a resurselor publice, deriva din structura mea antreprenoriala, din mentalitatea generata si de calitatea de actionar.

Si cand eram angajat, ca manager gestionam resursele companiei cu aceeasi parcimonie cu care le-as fi gestionat si daca eram proprietar, apoi am fost co-proprietar in mai multe proiecte antreprenoriale. Datorita experientei sunt constient de realitatea faptului ca exista o mare presiune din partea tuturor celorlalti participanti la ecosistem pentru extragerea / consumarea (sub diverse forme) de resurse dintr-o companie, in detrimentul actionarilor. E oarecum in firea lucrurilor sa se intample astfel.

Iar cand vine vorba despre resursa publica, adica a noastra, a tuturor, eventuala gestionare ineficienta sau cu rea-credinta a acesteia ma afecteaza la nivel personal, din mai multe puncte de vedere. Si consider ca daca nu facem nimic in aceasta privinta riscam sa avem major de suferit si noi si copii nostri, putem ajunge in viitor si la nationalizari.

• Redactia EconomicZoom: Ce anume isi propune echipa de administratori din care faci parte, impreuna cu managementul la Elcen, data fiind situatia dificila in care se afla compania?

Octavian B: Eu am devenit membru al C.A. abia din a doua jumatate a lunii februarie, am intrat intr-o formula in buna masura deja existenta si in problematici deja in derulare.

La Posta Romana – un furnizor de servicii -, aveam o problema de eficienta generata si de ponderea cheltuielilor salariale care era de cca 70 % din venituri. Acesta a fost si factorul determinant pentru a considera oportun la momentul respectiv sa solicit Consiliului de Administratie un salariu fix de 1 euro si restul in functie de rezultate, solicitare care din pacate nu a fost luata in considerare.

In cazul Elcen – unde se produce energie electrica si termica -, lucrurile stau un pic diferit din acest punct de vedere, costurile salariale avand o pondere de sub 10 % din venituri, provocarile primare sunt de o alta natura si lucrurile sunt destul de cunoscute opiniei publice. Asta nu inseamna ca inclusiv abordarile mai atipice sau prin puterea exemplului ar fi mai putin oportune, in cazul in care cele de pana acum si-au demonstrat limitele.

Senzatia mea a fost ca la momentul 2013 cel putin, statul prin reprezentantii sai privea lucrurile de maniera caragialeasca “sa se revizuiasca primesc, dar sa nu se schimbe nimic”. Acum lucrurile par sa stea un pic diferit, am toate motivele sa cred asta, altfel nu as fi acceptat aceasta misiune, insa din nou – transpunerile in practica vor da adevaratul raspuns.

Cu privire la problematica companiei, nu trebuie sa fii un expert enegetician, ci e suficient sa te apleci putin mai consistent asupra problemei pentru a realiza ca, in linii mari, in acest domeniu ne confruntam cu anumite realitati cunoscute: pe de-o parte relatia disfunctionala structural dintre Elcen, Radet si Primarie si, pe de alta parte, relationarile dificile din punct de vedere financiar dintre entitatile implicate in acest ecosistem din care fac parte furnizori, producatori, distribuitori, beneficiari, alti stakeholderi, aspecte abordate deseori de catre presa.

O alta realitate (care are in mod normal parti bune) este data si de supracapacitatea de productie de energie existenta in Romania, din multiple surse, comparativ cu necesarul, totusi insa, costul caldurii este printre cele mai mari din Europa.

Apoi calitatea retelelor de distributie in Bucuresti este improprie din mai multe puncte de vedere. In plus – sistemul centralizat de termoficare pierde an de an clienti, oamenii se debranseaza.

La toate acestea se adauga discutiile legate si de anumite gestionari sub-optimale de resurse, aspecte ce probabil ca au tinut si de un management “discutabil” ca performanta – ca sa folosesc un eufemism – in companiile implicate, chestiuni care au fost si mediatizate de-a lungul timpului. Sunt aspecte care duc in final la cresteri de cost pentru consumator, atat direct, cat si prin subventionare, aceasta in conditiile in care nu rata de profit a companiei (profitul statului) este cauza, dimpotriva, contribuabilii – si prin intermediul subventiilor statului – pompeaza an de an bani multi suplimentar in sistem, acoperind costuri si pierderi. Cauzele pot fi de natura obiectiva si subiectiva, insa este evident ca toate aceste date arata suficient spatiu de imbunatatire.

Hai sa facem un exercitiu de imaginatie: ar putea constitui – spre exemplu – o provocare pentru gestionarea politica, a ajunge pana in 2020 la un cost total (productie si distributie) al gigacaloriei spre exemplu de numai 250 lei si o eventuala subventionare necesara sa fie alocata catre consumatorii vulnerabili ? Oarecum similar trebuie gandit si pentru productia de energie electrica. Si cum, ce pasi sunt necesari, ce avem de facut maine pentru a ne duce intr-o atare directie ? Privind prin prisma contribuabilului bucurestean ar fi o ipoteza foarte atragatoare.

Apoi, noi in cadrul companiei ar trebui sa identificam absolut toate caile corecte prin care putem fi competitivi pe o piata concurentiala, mai ales in contextul existentei unor forme diferite (inclusiv din perspectiva costurilor si a tehnologiilor) de producere/distributie a energiei.

Ei bine, toate aspectele mentionate anterior pot conduce la concluzia ca este nevoie de un proces prin care sa se ajunga la o solutionare optima din toate punctele de vedere, iar componenta de tip arhitectural fiind esentiala pentru o abordare sanatoasa si solida pe termen lung.

Totodata – in opinia mea – in aceste solutionari este necesar sa fie avute in vedere cateva chestiuni principiale, legate de economie, de legislatie, de responsabilitati, intrucat viata economica este un sistem de activitati ale tuturor agentilor economici. Activitatea economica trebuie sa fie caracterizata prin eficienta si rationalitate. Principiul urmarit în activitatea economica este de maximizare a efectelor utile si de minimizare a consumului de resurse si de efort. Rationalitatea activitatilor economice cu caracter comercial este relevata de profit. Unitatile economice il urmaresc sistematic, acesta constituind motivatia obiectiva a proprietarilor capitalului, a actionarilor unei societati. Maximizarea profitului la nivelul unitatilor economice constituie criteriul cel mai important de apreciere a eficientei lor.

Consiliul de Administratie – ca principal for de administrare a societatii – reprezinta interesele actionarilor companiei si are ca principala raspundere maximizarea valorii acesteia. Rolul administratorilor este acela de a stabili politica economica, a urmari si supraveghea ca strategia urmata de companie sa duca spre eficientizare, spre obtinere de profit si de maximizare a dividendelor incasate de actionari. C.A. are in acest scop – potrivit art 142 din legea 31/1990 – inclusiv atributia supravegherii activitatii directorilor – iar atat directorii, cat si membrii C.A sunt raspunzatori fata de Societate.

In acest sens inteleg rolul meu in cadrul C.A., sustinand orice initiativa pe care o consider a fi in interesul companiei si exprimandu-mi votul negativ pentru orice masura propusa care consider ca nu se demonstreaza a fi in concordanta cu scopul si interesele societatii si actionarilor. Trebuie stiut ca orice decizie neconforma legii si scopului activitatii comerciale are potentialul de a atrage atat raspunderea patrimoniala, cat ci raspunderea penala, cred ca toti cei implicati trebuie sa aiba in vedere aceste aspecte.

• Redactia EconomicZoom: In programul de instituire a managementului profesionist in companii avem mult-mediatizatul caz Tarom, avem pe de alta parte si societati cu rezultate mult imbunatatite. Cum evaluezi acest program pana acum, ca impact in economia romaneasca?

Octavian B: Faptul de a fi implicat in ambele zone (privat / stat) mi-a oferit oportunitati ce tin de o dubla perspectiva si de o analiza comparativa si mi-a creat premisele pentru a intelege destul de bine si de corect fenomenele astfel incat sa pot aduce in lumina cateva problematici.

Cazul “Tarom” – in buna masura ilustrativ pentru epopeea managementului implementat pe baza OUG 109 – merita cel putin o succinta discutie, lucrurile nu sunt atat de simple, solutiile fiind insa evidente.

Directorul demis spune, insa din pacate abia la finalul unei coabitari de ani de zile, pe bani buni, cu sistemul:“Nu am avut nicio putere. Tarom nu este o companie aeriana normala, comerciala, este mult mai mult de atat. Exista un mediu politic. Sunt prea multe interese din afara. Ordonanta de urgenta 109 (pentru introducerea managementului privat la companiile de stat) nu functioneaza la Tarom, este o mascarada. Ai doar palaria de manager privat, dar nu ai mijloace”. Dansul puncteaza bine pe alocuri in continutul spuselor sale si nu doar in cele citate aici si problematicile sunt cu siguranta similare in cazul multor companii de stat.

Declaram insa intr-un interviu din urma cu aproape 3 ani, la plecarea din Posta Romana – si continui sa consider ca, in momentul in care realizezi ca masurile si obiectivele preconizate in planul de management nu pot fi implementate (indiferent de motive) si va exista implicit un impact pe rezultatele asumate, corect este – ca manager – sa reactionezi imediat si sa iei decizii in consecinta.

Atrageam atunci atentia ca “managerii privati” au datoria sa lupte impotriva unui pericol mortal – acreditarea de catre politic a ideii convenabile ca “managerii privati au venit pe o gramada de bani si nu au facut nimic”.

Directorul Tarom a avut cel putin puterea de a nu se complacea in aceasta situatie pe care o invoca. Domnia sa a ales insa din pacate sa nu o foloseasca. Personal, consider ca este si mai moral si de datoria noastra sa ne opunem cu toata forta perpetuarii unor anomalii structurale prezente in tot ceea ce inseamna ecosistemul companiilor de stat.

In opinia mea, prestatia directorului Tarom – non-combatul sau in disputa cu problematica structurala – a daunat foarte mult conceptului de “management profesionist la companii de stat”. Concept din start perfectibil si incomplet, proiectul se constituia insa ca un posibil “pas inainte”, fie si din perspectiva faptului ca putea pune anumiti manageri de buna-credinta in ipostaza de a intelege cum stau lucrurile si de a avea o oportunitate cel putin de comunicare, prin care sa determine schimbari.

Tot legat de “Tarom”, un domn (ne-strain de zona politica) concluzioneaza sententios, inducand faptul ca managementul privat este un esec: “Nu va functiona niciodata managementul privat la stat pentru ca sunt doua civilizatii diferite, una care se uita la profit si la cota de piata, iar una care nu se uita doar la profit, ci la interesul cetateanului. Acest proiect trebuie sa inceteze”. Asa sa fie oare ? Parerea mea este ca depinde de ce punem in loc sau daca il consideram doar un prim pas important.

Este necesar ca multe companii sa fie aduse pe linia de plutire. Totodata, prin exercitarea unui management selectat conform OUG 109, onest, transparent, impus de catre oameni cu premise de profesionalism si de integritate – si nu preocupati doar de cresterea imediata si cat mai mare a propriilor venituri in timp ce firma pe care o conduc se chinuie sa supravietuiasca -, este momentul sa fie generata in prima faza incredere unor potentiali investitori ca aceste companii pot iesi de sub zodia sifonarii de resurse pe seama actionarilor.

Daca exista incredere si daca deschiderea actionariatului este facuta prin aport de capital acolo unde este nevoie de resurse pentru retehnologizare, mai ales pe anumite piete cvasi-monopolistice, acestia nu vor intarzia sa apara. Cand eram la Posta, gandeam ca poate chiar si sindicatele, angajatii ar putea participa la acest efort de salvare a propriilor companii. Este deci necesara pe alocuri eliberarea potentialului existent in salariati, dar si schimbarea atitudinilor oamenilor din companii.

Consider ca pe pietele concurentiale companiile de stat nu au ce cauta, strictetea anumitor proceduri birocratice si legale fiind de natura a intra in conflict cu obiectivele lor comerciale si de a le handicapa din start, pierzand meciurile cu mai agila competitie si implicit partida cu profitabilitatea. In lumea de azi abordarile antreprenoriale pot realiza un “turnaround”, modificand in bine traiectoria unei companii. Reglementarile excesive impiedica insa practic performanta si exprimarea la parametrii optimi a potentialului angajatilor din sistemul bugetar.

Mitul companiilor de stat „esențiale” pentru România este fabricat în laboratoarele propagandei politice. În realitate, supuse vicisitudinilor actualei forme a democratiei, aceste companii s-au dovedit esențiale doar pentru stat, mai exact pentru „băieții deștepți” care s-au cocoțat pozitii de decizie si le-au folosit în diverse contracte păguboase pentru națiune.

Cred cu tarie ca solutia de fond este privatizarea, scoaterea structurala, intr-o proportie semnificativa, majoritara sau totala, de sub influenta intereselor politice. Aceasta poate fi facuta prin atragerea de investitori strategici, financiari, prin listare la bursa si asa mai departe, in cele mai multe cazuri prin atragerea de capital in interiorul companiilor, intrucat multe dintre acestea au fost puse pe butuci.  Chemarea leadership-ului politic este sa schimbe asta.

Prin urmare, intr-o prima faza este necesara recunosterea situatiei, intelegerea realitatilor si acceptarea lor, urmate de actiuni concrete. In anumite cazuri un astfel de proces de incercare de salvare a unei companii poate trece si prin insolventa, aceasta oferind proprietarului (prezumand ca reprezentantul politic al acestuia este bine-intentionat si rational) oportunitatea repreluarii controlului asupra companiei.

Indiferent daca este necesara sau nu aceasta etapa, trebuie sa existe o forma de restructurare, de regandire a anumitor procese, care este obligatoriu sa includa si gestionarea cu buna-credinta, tinandu-se cont de faptul ca, in ultima instanta interesul oricarui proprietar (privat sau public) este maximizarea valorii companiei.

Si intrucat acest interes (atat timp cat va fi in atributiile unui “politic” structural nemotivat corespunzator in aceasta directie) nu va putea fi atins in mod constant si pe termen lung, retragerea actionarului “stat”, scoaterea de sub o infuenta politica majoritara a administrarii acestor companii devine necesara. Sunt deci indispensabile decizii si actiuni.

• Redactia EconomicZoom: Cum am putea cuantifica si urmari un proces de reformare a statului si a companiilor de stat. Cum am putea spune daca suntem pe drumul cel bun sau nu?

Octavian B: Experienta mi-a demonstrat ca problematicile pe care actiunea politica este chemata sa le rezolve tin in primul rand de “sistem” si abia il al doilea rand de “protagonisti”.

Ca sa avem o viziune mai clara asupra ordinelor de marime cand aducem in discutie subiectul companiilor de stat, la ora actuala exista in Romania peste 1.500 companii de stat, cu venituri de peste 11 % din PIB, cu peste 300.000 angajati, multe dintre acestea pline de datorii si cvasi-falimentare. Pierderile lor sunt de 0,5 mld. Euro anual, excluzand un alt milliard primit anual de la stat ca transferuri pentru investitii. Iar in 5 ani, OUG 109 s-a implementat in sub 50 de astfel de companii. Daca ne uitam la Europa, urmatoarea tara ca numar de astfel de companii este Polonia, dubla ca marime, insa doar cu vreo 500 companii. Este benefic sa coboram sub 1.000 in urmatorii 2 ani ? Sub 500 in 5 ani ? Restul tarilor au cateva zeci sau doua-trei sute.

Isi inchipuie cineva ca Statul ca entitate are resursele capabile si motivate sa le gestioneze eficient pe toate ? Nici macar Ministerul de Finante, care intr-un raport pe acest subiect puncta nepotismul, abuzul, mita, coruptia ca fiind pregnant prezente in sistem. Poate vreun ministru, trecator si el ? Se poate opune cineva cu succes tuturor extragerilor de “rente” din acestea, beneficiilor obtinute de catre oricine, numai de catre contribuabilul actionar nu ?

Teoretic, “profesionalismul” in politica – in managementul companiilor de stat, al administratiilor locale, al structurilor parlamentare si guvernamentale, poate aduce imbunatatiri in rezultate. Aceasta atat timp cat exista – pe de-o parte – un sistem capabil sa “promoveze” acest lucru (si este discutabil daca actuala forma a democratiei are aceasta abilitate), iar pe de alta parte, cat exista o convergenta de “vointe”, precum se manifesta mai adesea in mediul privat, intre vointa/interesul proprietarului si vointa/interesul “managementului”.

Dar la stat nu este cazul. Interesul politicului (care a acaparat pana la confuzie notiunea de “stat”) este votul si intreaga gama de interese individuale subsecvente. In acelasi timp, in mod normal, interesul managementului tine de performanta economica.

Si din aceasta cauza este dificil ca statul sa fie un bun administrator si pana nu se vor schimba principiile, rezultatele pe termen lung vor fi mai mult sau mai putin aceleasi, un sistem prost prevaland asupra unui om capabil.

Avem de-a face deci cu o problema structurala, de proprietate, care conduce si la faptul ca noi, ca si contribuabili si “actionari fara voie”, nu avem nimic de castigat direct in buzunar daca – spre exemplu – o companie “de stat” inregistreaza profit, insa, cand lucrurile merg prost ne afecteaza intrucat taierea datoriilor acesteia, deficitele bugetare in general, fac ca statul sa creasca taxele, sa ne ia bani din buzunar, pentru a acoperi gaura.

Companiile de stat apartin deci “tuturor” in general si “nimanui” concret. In lipsa unei forme de concentrare a actionariatului si de limitare a acestuia la aceia care investesc direct, companiile de stat apartin, in diferite proportii, celorlalte forte ale ecosistemului acestora, care le si conduc: ministrilor si celor care ii numesc, functionarilor de rand inalt din minister si celor care ii numesc sau ii mentin (deseori alti oameni din interiorul partidelor), managementului executiv si neexecutiv, sindicatelor, angajatilor si asa mai departe, numai marii majoritati a contribuabililor nu. Din cate imi dau seama, aceasta este dealtfel si convingerea intima in randul multora dintre cei in cauza.

Majoritatea companiilor de stat sunt de interes strategic doar pentru buzunarele celor care le conduc. De aceea, pentru ei este foarte important sa nu se schimbe nimic, sa nu cumva se initieze vreo transformare, pe scurt – “sa nu fie deranj”, ca sa citez un manager al unei astfel de entitati. Aceste companii (si in multe cazuri si majoritatea angajatilor lor) sunt practic asuprite de catre clasa celor care le administreaza, reprezentand proprietarul si fara a fi investit personal in ele.

Iar de aici incolo companiile de stat nu pot deveni decat victime ale intereselor individuale si de grup ale acestora, interesul fiind a extrage resurse din ele. Spre deosebire de oameni, ele nu pot “tipa” atunci cand sunt afectate, nu voteaza si pagubitii devin cei care nu pot fi primii la masa beneficiilor, mai precis actionarii reali, cetatenii (nu reprezentantii acestora).

In acelasi timp insa, interesul marii majoritati a cetatenilor este – chiar daca poate ca nu pare atat de evident la prima vedere – este sanatatea, profitabilitatea acestor companii.

http://www.economiczoom.ro