de Ovidiu Nahoi

Acum opt ani, liderii Franței și Germaniei semnau, la Minsk, un acord cu Vladimir Putin menit – se spera atunci – să instaureze pacea și stabilitatea în estul Ucrainei. Cât de departe suntem acum de obiectivele enunțate în acord știe toată lumea. Acordurile de atunci rămân un avertisment amar pentru zilele noastre.

La 12 februarie 2015, după mai bine de 16 ore de negocieri la Minsk, liderii Germaniei, Franței, Rusiei și Ucrainei semnau un acord pentru a pune capăt luptelor din zonele separatiste din Donbas.

Rebelii pro-ruși din estul Ucrainei semnau și ei acordul, care includea o încetare a focului începând cu15 februarie, urmată de retragerea armelor grele.

Într-o declarație comună, Angela Merkel, François Hollande, Vladimir Putin și Petro Poroșenko își afirmau angajamentul de a respecta suveranitatea Ucrainei și integritatea ei teritorială. Documentul preciza că urmau să aibă loc întâlniri regulate pentru a se asigura îndeplinirea acordurilor de la Minsk.

Reacțiile internaționale au fost de un optimism prudent, mai ales că luptele continuau chiar în timpul discuțiilor. Ucraina acuza Rusia că furnizează trupe și arme pentru separatiștii care luptau pe teritoriul pe care Putin îl numise deja „Noua Rusie”. Evident, Moscova nega acuzațiile.

Cu aproape un an înainte de semnarea acordului de la Minsk, Crimeea fusese anexată ilegal de către Rusia, ca represalii pentru opțiunea pro-europeană a Ucrainei, de după mișcarea populară care a dus la răsturnarea președintelui pro-rus Viktor Ianukovici.

Unde am ajuns, după opt ani?

Luptele duse de separatiștii din Donbas nu au încetat, în realitate, niciodată. Ucraina s-a aflat sub un război permanent din 2014 încoace și astăzi vedem cât de mult ne-a costat ignorarea acestei realități, la vremea respectivă.

În raport cu Ucraina, Rusia este un agresor nu de un an, așa cum s-ar putea crede, ci de nouă. Timp în care, până la 24 februarie 2022, Occidentul a tratat Kremlinul cu mănuși și i-a finanțat pregătirile pentru invazia la scară largă. Prețul îl vedem azi.

Dintre liderii care au semnat atunci documentul, cei ai democrațiilor s-au schimbat. Nu mai sunt în funcții nici Hollande, nici Merkel, nici Poroșenko.

În schimb, dictatorii sunt la locurile lor, atât la Moscova cât și în orașul gazdă al reuniunii, Minsk. Lukașenko, care părea să devină ceva mai frecventabil după găzduirea summitului, a ajuns mai izolat ca niciodată, după înăbușirea protestelor de după alegerile prezidențiale din 2020, presupus fraudate. Dar mai cu seamă, după sprijinul dat agresiunii ruse asupra Ucrainei.

Cât despre Vladimir Putin, acesta a devenit un paria pentru întreaga lume civilizată, după războiul sălbatic declanșat în urmă cu aproape un an.

Acordurile de la Minsk de acum opt ani, care la vremea respectivă păreau să ofere o rază de speranță pentru instalarea păcii, rămân astăzi un dureros avertisment cu privire la disponibilitatea Rusiei de a-și respecta angajamentele.

Și un semn de rău augur în perspectiva unor negocieri prezente.

www.rfi.ro