de Ovidiu Nahoi

Viitorul rugby-ului românesc se află sub semnul întrebării. Iar pentru România, acesta este mai mult decât un sport, este o emblemă a europenității.

Vă puteți întreba, desigur, de ce rugby-ul are o problemă, tocmai când micuțul stadion de lângă Arcul de Triumf s-a transformat într-o adevărată bijuterie. Dar exact aici poate fi necazul – rugby-ului românesc s-ar putea să i se dea cu o mână și să i se ia cu două.

Există o controversă. Terenul respectiv aparține, de mai bine de un secol, Federației de Rugby, din 1913, mai exact.

Odată cu desemnarea Bucureștiului ca gazdă a trei meciuri de la Campionatul European de fotbal, transferat din 2020 în 2021 din cauza pandemiei, și stadionul Arcul de Triumf a intrat în procesul de reconstrucție, alături de alte două stadioane de fotbal.

Și astfel, vestea bună devine o problemă pentru că acum, titluarul proiectului de modernizare, Ministerul Tineretului și Sportului, ar urma să rămână deținătorul bazei, în locul Federației de Rugby.

Aspectele juridice sunt complicate și nu vom zăbovi asupra lor. Dar cert este că suporterii rugby-ului românesc au devenit, de ceva vreme, tot mai îngrijorați.

Motivul: stadionul, situat într-una dintre cele mai frumoase zone ale Bucureștiului, ar putea să nu mai aparțină rugby-ului și, urmare a păstoririi sale de către MTS, să fie confiscat de fotbal – cel mai probabil, în beneficial echipei patronate de latifundiarul Gigi Becali.

În această situație, organizația suporterilor rugby-ului românesc, ”Club 16 – Horia Ungur”, a dat publicității de curând un memoriu adresat ministrului Eduard Novak:

”Subliniem (…) importanța acestei arene pentru comunitate, fie ea din București sau din țară. În zilele de meci ea se transformă într-un adevarăt liant social pentru familii, soți, soții, bunici, copii, ce vin împreună la acest stadion pentru a asista la un spectacol sportiv plin de fair-play (…).

Fără stadion, rugby-ul românesc, deja aflat în degringoladă, se va prăbuși ireversibil, în vreme ce competitorii săi (Georgia, Spania, Rusia) beneficiază de mari investiții publice în infrastructură. Acest stadion este gura de oxigen pe care rugby-ul o așteaptă de 40 de ani”, se afirmă în memoriu.

Miercuri, o delegație a ”Club 16-Horia Ungur” s-a întâlnit cu ministrul Eduard Novak și colaboratorii săi. Iar poziția oficialilor a fost că stadionul va rămâne în administrarea MTS, cu rugby-ul prioritar.

Dar în ce măsură această prioritate va fi menținută în timp și nu va fi – să spunem așa – uitată pe drum, e greu de spus. Aici este nevoie de un angajament fără echivoc al ministerului pentru acest sport.

Când a preluat mandatul, ministrul Eduard Novak a promis că va susține prioritar sporturile cu șanse reale la medalii olimpice – ceea ce este logic și judicios.

Pe de altă parte, rugby-ul nu este un sport care să aducă neapărat medalii – filosofia sa este cu totul alta. Chiar și așa, de decenii întregi, echipa României se menține între primele 20 de națiuni rugbistice ale lumii, fiind, de fapt, cel mai bine cotat sport de echipă masculin din România.

Însă nu doar despre asta este vorba, ci despre o parte a patrimoniului european al României.

Suntem singura națiune din această parte a Europei care are ceva de spus în acest sport. Iar aceasta este o urmare a legăturilor istorice strânse cu Franța și Marea Britanie. Balonul oval a fost adus în România de tinerii care studiau la Paris și Londra și care au clădit România modernă.

La scurt timp după instaurare, regimul comunist a încercat să elimine rugby-ul, pe care îl considera mult prea ”burghez”. Dar a renunțat repede, pentru că, în perioada interbelică, sportul acesta de gentlemeni prinsese rădăcini și în mediile muncitorești – cum ar fi Grivița București sau echipele de pe Valea Jiului.

Și ar fi culmea ca tocmai acum, rugby-ul, o emblemă a europenității românești, să sucombe sub un guvern condus de PNL, partid istoric, care se consideră continuatorul celor care au scos România din Orient și au dus-o în Europa.

www.rfi.ro