Am așteptat să văd Golda cam în același timp cu Napoleon, ca să pot alege la cald cel mai reușit dintre (ceea ce așteptam să fie) cele mai importante filme istorice ale anului. A fost o idee bună, pentru că Golda te ajută să înțelegi unde au greșit Ridley Scott și David Scarpa în privința lui Bonaparte.

În principiu, ai doua strategii prin care poți zugrăvi o „personalitate istorică”: fie printr-o biografie încăpătoare, în care concentrezi cât mai multe evenimente „memorabile”, fie alegând un moment decisiv din cariera eroului, care îl reprezintă deplin, inserând eventual câteva scene „formatoare/traumatice” din trecut. Așa e făcut Darkest Hour: îl pui pe Churchill în cel mai greu moment al vieții lui (și al istoriei britanice), îl arăți vulnerabil, aproape de prăbușire, și urmărești cum a reușit să triumfe printre spaime și crize. Golda respectă aceeași rețetă: războiul de Yom Kippur, un scurt colaps militar și emoțional generalizat și, ezitant, recompunerea miraculoasă, sub presiune, a unui lider bătrân și bolnav. Filmul are dialoguri excelente cu Kissinger (bine jucat) și Ariel Sharon („Îți va veni momentul, vei traversa în Egipt și vei deveni prim-ministru pentru asta; dar ține minte, orice carieră politică sfârșește în eșec”) și un final deștept, cu Who by Fire de Leonard Cohen. Doar Moshe Dayan e conturat slab, ales prost și jucat schematic

Pentru Napoleon, scenaristul a optat pentru prima varianta: un rezumat al carierei. Ceea ce e deja problematic, pentru că Napoleon a avut o cariera lungă (în raport cu alți cezari, cel puțin) și foarte intensă. Inevitabil ești condamnat să lași mult material pe-afară (campaniile din Italia aproape nu există în film, de pildă, deși mulți cred că acolo a fost cea mai bună versiune a sa). Ca să justifici discriminarea între momentele relevante biografic, scenaristul are nevoie de o temă. Aici vine a două alegere bizară a echipei Scott-Scarpa: tema e povestea de dragoste cu Joséphine. E o opțiune ciudată – pentru că e totuși o poveste mai degrabă mediocră, rudimentară (și, culmea, scenaristul insistă asupra ideii). E imposibil să faci un Napoleon memorabil – sau măcar relevant – dacă îl abordezi dintr-un unghi secundar, vizitând doar contextual unghiurile din care omul a fost chiar interesant.

Ideea e că Golda câștigă detașat, rămâi cu amprenta ei morală. Napoleon, mai rău ca la Waterloo, n-a avut nicio șansă încă din faza de scenariu.