de Ovidiu Raeţchi

Geopolitica viitorului apropiat va fi, din nou, după secole de pauză, una a mărilor. Globalizarea care a şters graniţele regionale, care a făcut din avion simbolul libertăţii de a „sări” de pe un continent pe altul, se resoarbe tot mai mult într-o politică locală delimitată şi definită de ape.

În plus, centrul de tensiune al istoriei recente, plasat de războaie, revoluţii şi terorism în zona Orientului Mijlociu şi Golfului – aşadar în deşert şi nisip – urcă în spaţiul de tranziţie care leagă Orientul şi Africa de Europa: Marea Mediterană şi Marea Neagră.

Din punct de vedere militar, demografic şi politic, Mediterana şi Pontus Euxinus vor reprezenta centrul nervos al acestui deceniu. Şi asta pentru că, chiar şi la o privire superficială, devine evident că aici se strâng în mod accelerat puncte de fierbere tot mai greu de controlat:

Occidentul, în special prin România, dar şi prin Bulgaria şi Ucraina, a pătruns decisiv şi pe termen lung în zona Mării Negre, spaţiu pe care l-a evitat în mod tradiţional.  Rusia a reacţionat la această pătrundere întorcându-se în Crimeea, în dauna Ucrainei.  Turcia a ales să gestioneze momentul definindu-se ca o putere regională tradiţională, nu ca un membru-aspirant al Occidentului. De acum înainte, turcii sunt „otomanişti”, adică autohtonişti islamici, nu „gulenişti” dedulciţi la valorile vestului.  Fluxul migraţiei dinspre Orient şi Africa către sudul Europei (Italia, Grecia, Franţa, Spania) pătrunde prin Mediterană, aşadar pe mare – infinit mai accesibilă şi permisivă decât orice aeroport. Numărul foarte mare de refugiaţi pune în constant pericol acest flanc de sud al Europei, care reprezintă un veritabil vulcan politic şi creuzet ideologic. Franţa, Italia, Spania, Grecia sunt ţări cu o mare capacitate creativă în materie de mişcări doctrinare. În bine, dar şi în rău. În orice moment putem consemna naşterea aici, pe fondul crizei demografice (care aduce o mare provocare identitară) un nou fascism care să pulverizeze definitiv instituţiile europene.  Pe fondul transferului de putere din Statele Unite ale Americii, este de aşteptat să crească semnificativ nivelul conflictului Israel-Palestina. Stingerea progresivă a războiului sirian şi a reglajelor de putere din Irak va aduce astfel tensiunea regională către Meditarana (de remarcat că Libanul pare să devină mai instabil în ultima perioadă).  O luptă decisivă între Islamism şi lumea laică are loc în acest moment în nordul Africii. Putere regională fundamentală, Egiptul a fost pacificat de un regim militar rezonabil (în raport cu trecutul); Tunisia luptă zi de zi pentru a rămâne în aria culturală europeană, din care face parte tradiţional, în loc să devină o altă teocraţie întunecată.

Nu este, de altfel, o surpriză că spaţiul de „legare maritimă” a Orientului de Occident şi a Sudului de Nord reprezintă un centru nervos al planetei. A fost aşa pentru greci, pentru români şi pentru orice imperiu european până la Columb. De la 1492 până spre 1800, Atlanticul a devenit vedeta incontestabilă a istoriei: astăzi, însă, Atlanticul a devenit o „mare blândă”, o apă internă a civilizaţiei Occidentale. Mediterana şi Marea Neagră, însă, sunt spaţii de ciocnire civilizaţională: ortodoxia rusă, islamul turc, cultura liberală a Occidentului, sărăcia lucie a imigranţilor din sud se întâlnesc coroziv aici.

Cele mai influente organizaţii locale ale următorilor ani vor fi, în aceste condiţii, adunările economice şi parlamentare din Mediterană şi Karadeniz. Aici, diplomaţia din România are datoria să-şi investească cele mai vii energii şi să-şi dirijeze cei mai buni oameni. Pentru ambele spaţii, România constituie cel mai avansat şi mai entuziast pivot al civilizaţiei Occidentale, capabil în acelaşi timp, graţie unei lungi istorii a interacţiunilor, să negocieze cu Turcia sau Rusia. Adăugând asta la rolul major care ne revine în curând în cadrul Uniunii Europene vom înţelege că România are în următorul deceniu şansa de a deveni din nou, aşa cum a făcut-o măcar prin Titulescu, o vedetă a marii diplomaţii.

adevarul.ro