Neutralitatea poate fi o poziție validă (pentru un terț) atunci când două tabere rivale decid – cumva de comun acord, măcar tacit – că trebuie să-și regleze dezacordul prin violență/conflict militar. Duelul cavaleresc e un standard pentru acest gen de situație (sigur, între state e mai greu de găsit într-o formă atât de simplă). În astfel de cazuri există o logică funcțională pentru a te declara „neutru” (chiar dacă nu e obligatoriu să o faci).
Însă invocarea „neutralității” depline în raport cu un scenariu de tip călău-victimă sau agresor-agresat e nu numai lipsită de sens, dar și ticăloasă. E ca și cum ai vedea un act de agresiune asupra unui copil sau ca și cum ai fi martor la un viol și, în loc să ajuți victima, te-ai apuca să scandezi prostește: „Neutralitate! Neutralitate!”.