Peste vară am scris cele mai grele capitole din Istoria Holocaustului: în iulie despre lagărele de exterminare din estul Poloniei (Belzec, Sobibor, Treblinka, plus Majdanek și Chelmno care aveau funcții/poziții mai complicate), iar în august doar despre Auschwitz. Am parcurs sute de pagini numai despre gazări, Zyklon B, arderi – toate cumplite. Totuși, cel mai trist lucru pe care l-am citit vreodată e strigătul copiilor care erau gazați la Chelmno (în dube cu pereți mai subțiri, de unde puteau fi auziți de săteni).
Strigau: „Salvează-mă, mami!”.
Pe de altă parte, în mijlocul celor mai cumplite drame, deținuții de la Auschwitz continuau să îi batjocorească pe naziști cu o ironie supraomenească. Germanii administrau lagărul pe baza principiului furtului generalizat: furau bagajele evreilor pe care ii trimiteau la moarte, furau materiale de construcții de la casele polonezilor din jur, furau resursele din solul polonez. Făceau asta, însă, dându-și importanță că totul e „perfect organizat”. Când un comando de lucru era trimis de naziști și de kapos să șterpelească cărămizi din afara lagărului, era trimis să „organizeze” situația. În consecință, în limbajul lagărului, pentru a-i sfida pe SS-iști, furtul fusese numit „organizare”. Eva Mozes Kor, care era din Transilvania, povestește în memorii cum „a reușit să《organizeze》trei cartofi fără să fie prinsă” – altfel sora ei, care suferea de dizenterie și malnutriție, risca să moară de foame. „La Auschwitz deținuții 《organizau》de la naziști lucrurile de care aveau nevoie și considerau 《organizările》tot atâtea victorii împotriva asupritorilor lor”, încheie ea.