Asociem îndeobște strategia cu spațiul, cu modul în care acesta e ocupat de „jucători” – fie că vorbim de fotbal, război, șah etc. 4-4-2 sau 4-3-3 în fotbal, infanteria ușoară pe flancul drept și cavaleria pe flancul stâng în bătălii, apărarea siciliană în șah – sunt tot atâtea moduri de a lua în posesie spațiul (în general încercând să betonezi centrul și sa generezi o spărtură pe flanc, cum a încercat ieri Klopp cu Luis Dias, dar a reușit Ancelotti prin Valverde 🙂).
Tot acest balet spațial e rafinat în planificarea strategică de factorul timp. Asta se vede foarte bine în box, de pildă, care e un sport extrem de solicitant cardio – și unde un pugilist masiv cade epuizat în ultimele patru runde dacă nu a reușit un knockout în primele trei. Tabăra care își înțelege cel mai onest propriile limitări și vulnerabilități are tendința de a se folosi inteligent de factorul timp: tactica pământului pârjolit, utilizată și de noi împotriva turcilor (logic, având în vedere raportul de forțe) e un exemplu în acest sens.
Ancelotti i-a învins pe Klopp și Guardiola în acest an pentru că – știind că e mai vulnerabil spațial din cauza lipsei de viteză din centru – a lucrat mult mai minuțios decât ei cu variabila timp. A stat mult în corzi ca să-și conserve energia, a cedat deliberat teren, a variat ritmul și dispunerea în spațiu de la un minut la altul – în vreme ce rivalii lui, mai relaxați în privința resurselor de energie, au luat în lejer factorul timp.
Scriu asta nu atât ca să îmi dau cu părerea pe teme de fotbal 🙂, ci pentru că variabila „timp” a devenit și cheia războiului din Ucraina după ce Putin a eșuat în toate tentativele de a obține rezultate clare prin manevre pe spații largi (vezi fuga spre Kiev). Când blitzkriegul lasă loc unei confruntări de uzură, încep să conteze factori care în entuziasmul inițial au contat mai puțin: capacitatea de odihnă și recuperare, sistemul medical, sistemul logistic, reziliența sistemelor politice (care administrație clipește prima?), sistemul de instrucție (deci capacitatea de a înlocui luptătorii experimentați cu unii decent pregătiți) și, evident, rezistența psihică (aici trebuie să includem și efectele economice ale conflictului – deci disponibilitatea occidentalilor de a accepta pe termen mai lung niște costuri din solidaritate cu suferința ucrainenilor). În războaiele de uzură contează rutina sistemelor (care în Est nu excelează niciodată), nu atât sclipirile de geniu sau exploziile de voință – și au de câștigat cei care, precum Ancelotti, își înțeleg și își controlează mai bine propriile vulnerabilități pe o axă temporală desenată cu multă răbdare.