În Tunisia, protestele de stradă care au dus la căderea unui regim dictatorial au fost detonate de autoimolarea unui simplu negustor, lăsat fără pâine de autorităţi. Nu e cazul în România – totuşi, nu avem o dictatură, doar o lungă serie de cazuri în care puterea corupe alert şi masiv, şi nu doar caracterele ci şi psihologiile.

Oricum, ieşirea câtorva sute/ mii de români, în frig, pe stradă în apărarea reuşitei unui om care şi-a dovedit cu prisosinţă onestitatea ne salvează ceva din demnitatea naţională (pătată cu întrebări de felul: cum a fost posibilă dictatura lui Ceauşescu, apoi dezindustrializarea, importul de mâncare, ne-accesarea fondurilor europene, neurmărirea penală a mafioţilor – adică tot acest nivel de corupţie). Să ne amintim că nu ne-a prea indignat nimic, public şi în masă, în 2011, anul internaţional al indignaţilor.

• Bineînţeles, prima întrebare este cine i-a mobilizat efectiv pe protestatari, mai ales în Bucureşti – Arafat nu are maşină de partid, nici măcar pagină Facebook. Să ne simţim bine crezând că au fost manifestaţii spontane, adică ar exista lideri locali atât de carismatici.

Văzând protestele detonate de cazul Arafat, putem pune o întrebare care, da, vădeşte, încă o dată, slabul respect al naţiei pentru sine: pentru câţi români neaoşi ar ieşi românii neaoşi în stradă? pe câţi candidaţi alternativi i-ar vota cu două mâini? – ce şanse are un independent (Nicuşor Dan, matematician şi activist) la Primăria Bucureştiului?

Altă ruşine istorică, doar accidental fericită până la urmă, o soluţie pentru împăcarea politicienilor români a fost principele străin…

Puterea de seducţie a lui Raed Arafat nu stă doar în reuşita proiectului profesional – în apropiata nouă ediţie FP listăm peste 100 de români care fac chestii remarcabile, dar care nu ar convinge poporul să se dea jos din pat în aceeaşi măsură cu tatăl SMURD. Omul e născut arab, nu e dintre noi – ceea ce, desigur, îi face şi mai remarcabilă reuşita, iată, printre străini. Îl respectăm puternic pentru originea străină, care îl face mai puţin suspect de tarele pe care am ajuns să ni le considerăm intrinsec naţionale.

Raed Arafat ar putea fi un lider care să tracteze o mişcare politică “a celorlalţi”, a celor (care se cred) nereprezentaţi – chiar dacă ar vrea s-o facă, din păcate, conjuraţia fariseilor din politică îi anihilează deja şansa, încercând să tragă şi deasupra lor aura omului. Când un Ponta îi oferă un post “în viitorul guvern USL”, Arafat e compromis fără vină. Puterea îl va strivi acasă, Opoziţia îl desfiinţează în deplasare – ar avea nevoie de un SMURD, să-l descarcereze.

Ponta şi colegii săi au avut şansa lor de a fi Arafaţi – ca şi noi, fiecare. Dar au preferat acomodarea cu sistemul post-pecerist, în care partidul-stat a fost înlocuit cu câteva partide-stat. La alegerile viitoare cel mult va câştiga un rău doar aparent şi iniţial “mai mic”.

Sursa: http://petremunteanu.ideilibere.ro/