La mulţi ani copiilor, mici şi mai mari.

După care să ne reculegem, 5 minute, în faţa celor ca şi morţi, social.

Nu, nu “fiecare pitic ştie că în prima zi oficială de vară primeşte cadouri de la cei dragi.” Cât despre cadouri, iată ce vor copiii.

Prea mulţi se nasc unde chiar nu trebuie, unde n-au nici apă, darmite pâine. Altora le sare în aer soarta pe parcurs. Unii părinţi n-au acest talent (alţii n-ar trebui să aibă nici acest drept). Restul face căderea continuă pe scări a educaţiei. Dar “societatea” le dă lovitura finală, precum puilor de focă.

Despre şansele în viaţă e vorba.

It’s the society, stupid. Economia e despre oameni şi comunităţi – nu  despre companii, “care n-au nicio altă responsabilitate decât profitul”. E despre o dezvoltare care să ducă la o bunăstare împărtăşită.

Despre copiii atâtor ţigani – şi despre copilul universal, subnutrit şi pus la muncă în atelierele ieftine ale lumii – , despre copiii cărora educatorii satelor le spun că mai bine rămân cu vaca, despre copiii de după blocuri, despre copiii lăsaţi acasă de emigraţi.

Copilul cu bonă filipineză a tânărului tată şi premier Ponta – sau Ungureanu – are 1.000 de şanse în plus faţă de copiii amarului de votanţi PSD-PNL-PC-PDL.

Vor împărţi, de bunăvoie, copiii câştigătorilor tranziţiei cu la fel de copiii perdanţilor acestui fenomen istoric cu care nici unii, nici alţii n-au altă legătură decât că îl trăiesc?

Despăgubirea urmaşilor urmaşilor celor care şi-au pierdut averi în timpul naţionalizării – cei care au pierdut doar mici agoniseli sunt mai puţin vocali – nu e deloc singura responsabilitate istorică a statului român.

Articol publicat pe www.idei-libere.ro