de Petre Munteanu

La moartea lui Havel ne întrebam: Dacă, totuşi, am fi avut un Havel, l-am fi votat? Cel mai sigur nu – ba poate l-am fi şi izgonit din ţară imediat după ‘90, ca prea diferit de standardele postdecembriste. Cum se ridică unul dintre noi, conjuraţia imbecililor îl trage îndărăt, în clisa naţională. E rândul lui Cărtărescu – care s-a trezit acum în plin Dogville.

Ce naţii normale la cap refuză să cheltuie cât pot pe creşterea unui potenţial medaliat olimpic, laureat de Oscar sau Nobel?

• Întrebări FP: A greşit ICR printr-o promovare internaţională insistentă a lui Mircea Cărtărescu, în măsura în care a existat o asemenea preferinţă? Este preferabilă împărţirea fondurilor de traducere la zeci de autori ori, mai curând, acţiunea susţinută de impunere în lume a fie şi doar câtorva nume româneşti cu şanse?

Dar nici măcar nu e vorba despre asta, despre bani, despre valoare artistică sau brand naţional. Celui mai prizat scriitor român în Suedia, de pildă, i se scoate pe nas o anumită opţiune politică. Scriitorul a susţinut, într-adevăr, o tabără politică – într-o anumită măsură şi cu instrumentele unei conştiinţe.

Abia asta merită discutat: De ce o serie de intelectuali veritabili au scris/ vorbit în sprijinul Preşedintelui Băsescu, deloc vreun intelectual?

În noua ediţie FP, încă în tipar, avem o asemenea discuţie cu doamna Zoe Petre, care, la rândul dumneaei, susţine acum deciziile şi atitudinile taberei adverse. De unde şi întrebarea FP: Vor apărea şi intelectualii lui Antonescu/ Ponta? Au aceştia vreun proiect care să inspire adeziunea intelectualilor? Avem şi acest răspuns acolo.

Dar avem mai ales întrebarea tragic de repetitivă la scară istorică: Cum se „rinocerizează” intelectualii români?

Un răspuns.

Zoe Petre: Asta e o întrebare care depășește cu mult, ca importanță și semnificație, toată discuția de mai sus. Fiindcă, dincolo de orice beneficiu simbolic sau material, dincolo de orice servitute tăinuită sau vizibilă, susținerea necondiționată a unui personaj politic de genul lui Traian Băsescu de către câteva, nu puține, dintre cele mai alese minți ale României de azi deschide calea unor întrebări deloc facile și prea puțin plăcute, de felul celei formulate de dvs.

Nu pot pretinde că aș avea un răspuns complet. Trebuie însă să punem la socoteală faptul că intelectualii se rinocerizează de fapt mai repede decât mulți dintre „non-intelectuali” – persoane care se conduc nu după abstracțiuni și concepte, ci după un pașnic simț comun. Aurea mediocritas, pe care spiritele înalte o disprețuiesc, este un excelent antidot împotriva fascinației pe care o exercită asupra multor intelectuali personalitățile charismatice – adică acele personalități a căror unică sursă de legitimitate este propriul impact asupra opiniei publice. Pe de altă parte, de la Platon încoace, iluzia că, dacă ești destul de aproape de tiran, îl poți îndruma tu însuți unde știi tu, mai bine decât toți semenii tăi, că se cuvine să se îndrepte, a fost împărtășită, dar și amar ispășită, de filosofi cu mult superiori contemporanilor noștri de la ICR.

Toate astea ar mai fi cum ar mai fi, dacă nu s-ar întrevedea, ca ultima ratio a acestei greu de justificat fascinații pe care un spirit frust, brutal și vindicativ nu a încetat să o exercite asupra unor intelectuali rafinați și deprinși cu nuanțele, cel puțin în aparență, o afinitate împărtășită și de unii, și de celălat, în sensul unui darwinism social mai mult sau mai puțin mascat.
Căci, dacă există cumva un „proiect politic Băsescu”, oricât ar fi de puțin deslușit, el nu e departe de ideile despre statul devenit minimal fiindcă abdică de la orice obligație în afara cele represive. Nu e departe de ideea, clar exprimată de Gabriel Liiceanu, în discuția de la GDS care a precedat referendumul, despre „majoritatea inconștientă” care sufocă minoritatea conștientă; în declarațiile mai mult sau mai puțin asumate despre mahalaua violentă şi ineptă a protestatarilor anti-Băsescu, despre faptul că majoritatea votează din reflex condiționat, sau ca oile duse la abator. Aceste formulări perfect anti-democratice, însoțite de elogiul dictaturilor, de intenția abia voalată de a îngrădi din nou libertatea unei jumătăți din corpul civic, femeile, prin incriminarea întreruperii sarcinilor, de resuscitarea, în beneficiul lui Traian Băsescu, a apelativului de tristă și amenințătoare amintire, „Căpitanul” – pe scurt, această derivă a dreptei intelectuale către extremă este complicele unei puteri egolatre și obsedate de propria expansiune și perpetuare. Asta înseamnă rinocerizare, și din nefericire ne-a fost dat să observăm „în direct și la o oră de vârf” această dezgustătoare metamorfoză.

Apropo de „în direct și la o oră de vârf”, întrebarea nici nu merită pusă în cazul hienelor din televiziunile care se vor “instanţe ale poporului”.