de Petre Munteanu

Când adunaţi facturile lunii, nu uitaţi: tocmai am plătit, fiecare, deszăpezirea mai mult decât nordicii – care, se ştie, au cele mai grele ierni, cele mai mari taxe etc. Dar şi cele mai raţionale sisteme de guvernare. Noi ne complacem în situaţia inversă.

Costurile comparative ale deszăpezirilor, publicate în 2011 de Protv, arată cam aşa: •    Norvegia (Troms) – 4.000 euro pe km •    Suedia (Norr) – 1.400 euro pe km •    Islanda – 1.200 euro pe km •    Finlanda (Lapland) – 1.000 euro pe km •    România – 6.000 euro pe km

În plus, conchide sursa citată, „banii plătiţi pe kilometru în România sunt cu 30% peste suma maximă prevăzută de lege”.

Din fericire pentru hoţii noştri aleşi democratic, acest tip de fraudă simplă (umflarea notelor), pe care o practică mai toate administraţiile locale din România când fac contracte pentru servicii publice cu firme private din aceeaşi famiglie, are solide fundamente ideologice – transpartinice, ca şi respectiva hoţie.

În 90 am primit, cu gura căscată, un frumos măr otrăvit: mitul că, doamnelor şi domnilor, piaţa rezolvă totul mai eficient. Orice activitate economică publică a devenit atunci imorală. (Că partenerii noştri euro-atlantici s-au dezvoltat prin strategii pe care ni le-au interzis, asta este altă poveste. Până la urmă, prost e cel care cumpără nu cel care vinde.)

Din interes economic strict personal sau din pură prostie politică, cei care ne-au înfundat destinul colectiv au trecut rapid de la etatismul general la noua dreaptă credinţă a “pieţei pe deplin libere” (care nu este o realitate nicăieri în lume). Renunţarea la serviciile publice furnizate de primării în favoarea cumpărării lor de la firme private este doar un episod al privatizării în marş forţat a statului. La români.

Unde suntem: chiar şi după douăzeci de ani de la începutul privatizării serviciilor publice, deszăpezirea, de pildă, se face şi scump, şi prost (încet şi toxic).

Cel mai bun articol apărut în România despre metoda şi costul deszăpezirilor raţionale a fost publicat, în 2012, în România liberă (ca un paradox, dată fiind ambiţia ziarului, de goarnă a, nu-i aşa, neoliberalismului în România). Citez, uimit de atâta bun simţ politic:

Joensuu face notă discordată faţă de alte oraşe din Finlanda. Populaţia s-a exprimat aici, prin referendum, ca în timpul iernii să nu se împrăştie sare pe străzi. Pentru că sarea strică drumurile. Dar nu numai atât. Se strică şi încălţămintea oamenilor care merg pe stradă. Ba se strică şi podelele din lemn ale magazinelor, când intri cu zăpadă pe bocanci într-un spaţiu public. Sarea e dăunătoare şi maşinilor. Ca urmare, comunitatea a decis ca pe străzi să se împrăştie o soluţie, ca un fel de clei, chiar înainte de a ninge. Această substanţă împiedică, în prima fază, depunerea zăpezii pe carosabil. Dar şi după ce se depune un strat important de omăt, acesta nu se transformă în gheaţă. Aşa că zăpada poate fi uşor îndepărtată de pe carosabil.

De la primii fulgi de zăpadă, fie că e zi, fie că e miezul nopţii, inspectorul Olli Henttinen merge prin oraş. Trebuie să vadă cum se prezintă urbea, unde se adună omăt mai mult. Apoi se întoarce la biroul său din Primărie şi începe să trimită mail-uri celor 30 de „unităţi operative”, adică oamenilor care lucrează pe cele 30 de maşini de deszăpezire ale oraşului. Aşa că oamenii se vor duce prima oară să deszăpezească exact în acele locuri din oraş care sunt mai vulnerabile în faţa omătului. Două din aceste maşini sunt nişte agregate uriaşe, botezate „tiekarhu” sau urşi de stradă. „Urşii” fac prima pârtie printre nămeţi. Mai sunt încă zece tractoare cu lamă, care acţionează pe străzi. Şi încă zece tractoraşe care îndepărtează zăpada de pe trotuare. La care se adaugă opt camioane pentru cărat zăpada. Aceasta e toată „armata” mecanizată din Joensuu, care luptă împotriva iernii. Omătul e dus la cinci kilometri de oraş, pe un teren care aparţine armatei finlandeze.

Dintre cele zece tractoare cu lamă, pentru stradă, cinci sunt ale Primăriei din Joensuu. Celelalte cinci sunt închiriate de la alte primării din Finlanda. În ţara asta, primăriile se ajută între ele, cu diverse utilaje.Autorităţile locale nu colaborează cu firme private pentru deszăpezire. Toate cele zece tractoraşe pentru trotuare din Joensuu aparţin acestei urbe. Dintre cele opt camioane, şase sunt închiriate, spune cu precizie inspectorul Henttinen. Şi oamenii care lucrează pe utilaje tot de Primărie sunt plătiţi. Am întrebat, din curiozitate, ce salarii au angajaţii de pe utilaje. Un buldozerist câştigă 4.000 de euro pe lună. Asta în mână, fără să pui la socoteală asigurările sociale, care sunt plătite tot de Primărie.

Vrem să ştim de la interlocutorul nostru cât e bugetul deszăpezirii întregului oraş pe un sezon întreg. Inspetorul nu se gândeşte mult. Are deja toate cifrele în cap – 950.000 de euro. Deci pe şase luni, din noiembrie până în aprilie, ca să fie clar. Asta înseamnă toate operaţiunile pentru îndepărtarea zăpezii. O să vedeţi în continuare că sunt foarte multe operaţiuni. Legea în ţara asta spune astfel – comunităţile locale se ocupă de deszăpezire, din propriul buget, în timp ce Guvernul alocă bani pentru curăţarea de zăpadă a drumurilor dintre localităţi. (…) Trotuarele sunt eliberate de zăpadă, iar în locul omătului e pus pietriş. Important e să nu alunece lumea, dacă totuşi în anumite locuri se formează gheaţă. Pietrişul stă pe trotuare toată iarna şi va fi adunat abia la primăvară. Operaţiunea de strângere a pietrişului din tot oraşul durează două săptămâni, la începutul lunii mai, conform programării autorităţilor locale.

Savuraţi articolul integral – iarna românească va fi lungă. Încă un detaliu: de ce să scoţi zăpada din oraş cu camioanele?!!! Administraţiile raţionale o scurg la canalizare – iată cum:

Aşadar. Cine pe cine să tragă în ţeapă în România pentru prostul mers al lucrurilor? Probabil ar cam trebui să ne tragem reciproc, pentru că toate tarele funcţionării statului li se datorează întâi cetăţenilor, care nu cer nicio socoteală celor pe care îi votează.