Dramatic, nu te poţi baza pe un guvern nici măcar de la o ediţie la alta a unei reviste de politică şi economie. În jurul lui 1 Mai urma să facem un interviu cu dl Mihai Răzvan Ungureanu, în legătură cu intensitatea activităţilor internaţionale pe care se cuvine să le aibă un premier şi cu planul său de a invita la Bucureşti o serie de omologi din regiune ca să listeze bune practici în materie de cheltuire a fondurilor europene. N-au mai fost să fie – nici interviul, dar, mai ales, nici conclavul regional.

Am avut, în schimb, tornada – deocamdată într-un pahar cu apă – provocată de aprecierile dlui Andrei Marga * la adresa Moscovei şi a Beijingului. După ce ne obişnuisem să îi reproşăm preşedintelui Băsescu inabilitatea unei relaţii funcţional-lucrative cu fostul hegemon estic (despre starea şi repoziţionarea acestuia, vezi Trenin – p. 44), vom avea prea multe ruble transferate în economia românească?! (Că yuanii curg în economia ucraineană, ungurească sau poloneză.) Deocamdată, dna Alexandra Gătej şi dl Eric Stewart descriu în această ediţie (p. 26) un nou interes investiţional american. Mai ales în industria energetică. Capitol la care trebuie menţionate rezervele europene faţă de metodele americane de exploatare a gazelor de şist (p. 40) – la care adăugăm o rezervă locală: OK, le scot americanii, dar cu grijă să nu ne sară în aer pro-americanismul. Cu aceste neaşteptate repuneri în discuţie a relaţiei SUA-România-Rusia, să intuim noi lupte pentru influenţă între Washington şi Moscova prin subteranele Bucureştiului? Şi nu în legătură cu scutul antibalistic: generalul Constantin Degeratu sugerează alte motive decât cele politice pentru care conducătorii ruşi s-ar putea teme de proiectul militaro-industrial american; fostul şef de Stat Major menţionează însă şi motive pentru care românii s-ar putea teme: neconcretizarea acestui atât de preţuit proiect geostrategic (p. 48). Este ancorarea României în alianţa cu SUA mai friabilă decât însăşi ancorarea SUA în regiune? Dar mai poate România bâjbâi geopolitic?! Au sau nu forţele politice româneşti o mare strategie pentru relaţiile internaţionale? Una, aceeaşi şi bună. Care să dăinuie, dincolo de guverne. Consensul n-ar fi imposibil. Partidele dovedesc adesea că pot acţiona ca unul. De obicei la rău, precum în cazul blocării candidaturilor din afara sistemului (p. 34) sau al împiedicării repetate a lustraţiei (p. 35). Pe de altă parte, a existat un acord larg şi stabil pentru aderarea la NATO şi UE. Ce urmează?

Ţările au nevoie să identifice adversari – de fapt, segmentul care le domină politic are această mare nevoie (Rothkopf, noul CEO at large al FP, hip-hip-ura, p. 94). Naţiile au nevoie însă şi de scopuri, cât mai măreţe (vezi şi Dughin, p. 47), care să le ghideze în registru pozitiv. Apare – iar, şi iar, şi iar – întrebarea: Care e proiectul naţional al României pentru următoarele decenii (marcate, de pildă, de tsunamiul BRICs – vezi şi Jim Rogers vs Jim O’Neill, p. 38)? Cine să forjeze/ brodeze ţinta şi parcursul? Să le updateze la nevoie şi să monitorizeze respectarea lor.

MRU reuşise să adune un grup de oameni din afaceri – unii mai capabili decât alţii – care să transmită ideile celor ce produc către cei care trebuie să redistribuie. Necesitatea acestui consiliu e mare şi veche. Consiliul Investitorilor Străini nu ajunge, te poţi aştepta ca un consiliu al investitorilor români să servească o dată în plus interesul naţional. Oricum, modelul acelui sfat e bun, doar că nu poate fi gestionat de un guvern sau altul, inevitabil temporare. Există o serie de cluburi de idei şi proiecte care urmăresc dialogul oficiali – experţi nonguvernamentali. Mai au ceva de mers, dar ţin drumul.

Modelul trebuie replicat în mai multe sectoare – se lucrează şi la asta. Inclusiv politica externă cere o conturare a comunităţii experţilor, dialogul lor sistematic, fixarea de direcţii şi obiective şi urmărirea acestora indiferent de numele executivilor. Încă de la începuturi, FP România şi-a propus să fie o platformă publică în acest sens. Am îndeplinit doar o parte a sarcinii autoasumate, anume invitarea cât mai multor experţi să se exprime în paginile tipărite. Urmează câteva schimbări ale modelului de funcţionare a revistei. Iar una dintre preocupările imediat ulterioare este construirea unei platforme dedicată relaţiilor internaţionale ale României, interdisciplinară şi transpartinică, acoperitoare şi inclusivă, alcătuită din experţi consacraţi şi emergenţi, pe câteva niveluri. Ce putem asigura este mai ales poziţionarea nonpartizană, între toate grupurile de interese şi nivelurile de expertiză. Pentru că o mare problemă a taberelor este că socializează şi generaţiile următoare în acelaşi spirit agonic, reciproc ireductibil – perpetuând actualele goluri în stomac la transferurile de putere.

Articol publicat pe http://petremunteanu.ideilibere.ro