Matei Bogdan
Publicat în 8 aprilie 2020, 18:31 / 216 elite & idei

Petre Roman: Nu ne lipsește ființa. Ne lipsește facerea să fim.

Petre Roman: Nu ne lipsește ființa. Ne lipsește facerea să fim.

Petre Roman

Cu câteva zile în urmă, Washington Post scria un comentariu din care citez: ”Oricând pandemia va trece, țările vor ieși din ea cu economiile lor devastate, incertitudinea îndepărtându-i pe investitorii înfricoșați, șomajul atingând un vârf dureros, iar datoria publică crescând până la nivelurile cele mai înalte. Măsurile de austeritate denunțate de multă lume în era pre-Coronavirus , sunt acum politici de sinucidere pentru decidenții politici. Stimuli (financiari și economici), de și mai mare amploare, vor fi necesari”. Cred că mai mult decât oricând în trecut trebuie să adoptăm îndemnurile lui Albert Camus și Constantin Noica. Primul spunea: ”Ceea ce este, devine. Trebuie să spunem da devenirii.” Iar cel de al doilea, 25 de ani mai târziu, scria: ”Lumea nu este, ea devine”, adăugând ”Dar eu sunt”.

Tot din scrierea lui Noica ”Devenirea întru ființă” m-am inspirat în alegerea titlului acestui eseu. Într-adevăr, spune Noica: ”Comandamentul rațiunii, nu e: lasă ca lucrurile să fie, ci este: fă astfel încât lucrurile să fie”. 

Am fost noi toți, omenirea, cum se vede, o lume oarbă în fața unei cantități invizibile. Suntem lumea oprită sub explozia cantității invizibile. Ce vom fi? Vom fi oare lumea trezită la capacitatea de a învinge cantitatea împovărătoare printr-o calitate nouă, ordonată și coordonată? Putem prevedea că așa va fi în cazul statelor și națiunilor obișnuite în istorie să devină, dincolo de a fi fost, ființe mai puternice. 

Dar ce va fi cu România noastră? Spiritul de însuflețire națională, emoția sinceră ar trebui să pună stăpânire pe noi toți în fața unei șanse noi, ce părea ca și pierdută și să ne călăuzească când vom redobândi libertatea mutilată de epidemia coronavirusului. 

Lumea, cea românească cu deosebire, a fost prea adesea în abatere (decădere și anomalie) și mai rar în ordine. Dar a venit momentul să vedem în abatere și un stimul pentru a cunoaște, căutând înțelesuri eficiente. 

Carențele lumii românești par exasperant de înrădăcinate, însă asta nu înseamnă că anulează posibilitatea afirmării. Avem nevoie de un proiect de realitate, iar nu unul de intenții. Lotul de contingență, dezordine și nepăsare din politică au împiedicat în mod permanent o ordine veritabil nouă. Și au făcut imposibilă bogăția creatoare. Nu am elaborat cu mintea liberă și educată și astfel nici n-am edificat. Mai exact: la cât de mult n-am elaborat   (nu am imaginat, gândit, planificat) am edificat nesperat de mult. Dar în acest fel, edificarea nu putea fi decât incompletă, dezordonată, strâmbă. O perpetuă neîmplinire împotriva căreia avem acum șansa să ne revoltăm. 

Am fost, în mari momente de cumpănă, autorii propriei noastre istorii. Momente definitorii, cruciale, esențiale și scurte. Am fost apoi actori într-o piesă de istorie, cu autori români și străini, cărora le-a păsat de succesul la publicul lor din loja puterii (politice, economice și financiare) nicidecum de succesul la galerie, la poporul capabil să sufere, să iubească, să trăiască viața așa cum era, departe de ce și-ar fi dorit, de ce a sperat.

În Revoluția din decembrie 1989 ceream dreptul la viață, la libertate. Ca oameni și ca popor. După descătușarea ce a urmat prăbușirii regimului de dictatură, era firesc ca oamenii să revendice dreptul la reușita în viață.

Este interesant să vedem că revolta românilor din decembrie 1989 a avut cam aceeași forță de extindere ca aceea a lui Spartacus. Începută de 70 de insurgenți, revolta lui Spartacus adună 70.000 de luptători. În decembrie 1989, revolta celor câteva mii (la Timișoara în 16 decembrie și București în 21 decembrie) adună milioane, în București și în țară, în 22 decembrie când regimul ceaușist se prăbușește. 

Deosebirea a fost aceea că armata lui Spartacus, ajunsă în apropierea zidurilor marii cetăți a Romei, se imobilizează și se repliază, ca și cum ar da înapoi în fața forței instituției și principiilor cetății zeilor. Dimpotrivă, la București, muncitorii ieșiți în stradă n-au niciun fel de reținere să dărâme ”zidurile” regimului ”odios”. Sclavii lui Spartacus și el însuși nu știu ce să pună în loc. Românii au în minte modelul occidental, opusul modelului sovietic în forma sa primitivă impusă de Ceaușescu. Revanșa puterii ceaușiste va apărea totuși sub forma influenței Securității în formarea noii puteri democratice. 

Regimul lui Ceaușescu impune până la absolut principiul politic al subordonării principiului libertății dogmei comuniste și astfel își pierde orice urmă de legitimitate. În esență, Ceaușescu rupe contractul social al regimului care proclama că în centrul comunismului se află omul.

În fața tribunalului care îl judecă pentru crime deosebit de grave, Ceaușescu nu face apel la popor, ci la Marea Adunare Națională, pe care el încă spera că o poate controla. Pentru mulți părea să fie un subterfugiu, dar cel mai probabil era reflexul de tiran. El trebuia să fie deasupra voinței comune a poporului. E un fel de suveran, fără titlu de rege, dar cu titlul de ”mult iubit conducător”. Rămâne însă neclară legitimitatea procesului, la temelia căruia se află o intenție justificată de împrejurări dar greșită în conținutul actului de acuzare. 

Revoluția a fost politică. A fost o schimbare radicală a guvernării. În mod necesar urma o revoluție economică; altminteri, schimbarea regimului politic conducea într-o fundătură. O devenire întru libertate, dar nu o devenire întru ființă. Coerența revoluției nu putea fi realizată fără o nouă calitate economică. Adică depășirea cantității larg ineficiente printr-o relație de instaurare a calității. Capitalismul își trage seva și puterea din găsirea și instalarea calității. Chiar Marx recunoaște această capacitate a capitalismului în prefața la  ”Contribuție la critica economiei politice”.  Fără un angajament pentru noi rațiuni și noi sisteme, revoluția e doar tentativă, iar nu definiție. Noi principii înseamnă mult mai mult decât abandonarea celor vechi. Pendularea între principiile noi și cele vechi subminează procesul de transformare într-o nouă calitate. 

Dar nihilismul ce însoțește o revoluție, ideologizat de politică și trimis să opereze în economie și să nege calitățile oamenilor, existente desigur în momentul zero al revoluției, a supus societatea unei vulnerabilizări egală cu un război. Emanciparea prin suferință a românilor, un Pathei-Mathos modern, a fost examinarea grăbită și superficială, dar și dogmatică, a stării moștenite. În locul unei afirmări din ce în ce mai ample, am acumulat erori peste erori. Ne-am afundat într-un șir de neîmpliniri.

Urmarea logică a libertății dobândite trebuia să fie organizarea cât mai rațională a libertăților politice, sociale, economice și a drepturilor naționale. Trecerea de la faptul revoluționar la realitatea de drept. 

Nu puteam rămâne la ceea ce fusesem. Cucerisem tragic libertatea, prin urmare și dreptul de a fi ceea ce ne doream noi iar nu ceea ce ne impuneau unii împotriva a ceea ce ne doream noi. Aveam o calitate, reală, solidă, în primul rând umană (a resursei umane); cantitatea trebuia remodelată spre a construi o relație democratică și economică decentă, liberă de opresiune ideologică și de instituții autoproclamate patriotice (partid comunist, Securitate) dar nu și liberă de obligații morale.

Doar relația e cea care rezolvă antinomia dintre cantitate și calitate. Relația n-a funcționat. Așa s-a născut și nostalgia disperată după o anumită ordine, mai normală, mai egalitară.

Trăisem sub domnia implacabilă a necesității marxist-leniniste. ”O închisoare a istoriei și a rațiunii ” cum zicea Camus. Fusesem o omogenitate oribil de apăsătoare; trebuia să afirmăm eterogenitatea de talente, de voințe de mai bine, de muncă normală, de îmbogățiri individuale izvorâte dintr-o îmbogățire generală. Așteptările erau enorme, dar conceptul politic real a rămas sărac cel mai adesea. Generarea unei noi calități a fost contaminată pernicios de corupție, tocmai din cauza sărăciei și impotenței conceptului politic. Corupția a însemnat desfacere: grăbită, nechibzuită, vinovată, imorală. Corupția a făcut ca binefacerile libertății de a face să treacă  pe lângă noi iar nu să se așeze în noi. 

Am vrut să ne integrăm într-o altă lume, occidentală, fără să fim cu adevărat conștienți că trebuia să ne integrăm prin generarea unei noi calități. În noi înșine, deopotrivă prin noi înșine și de la noi înșine. Un fel de optimism fără temei făcea să credem că nu avem de făcut altceva decât să repetăm ce făcuse Vestul. Părea că viitorul este ”pre-știut” când de fapt mergeam pe un drum cu totul nou în istorie. Am greșit fundamental prin lipsa de organizare. Nu am încorporat de fapt regulile, fără de care întregul mecanism occidental nu ar fi funcționat atât de eficient prin comparație cu ceea ce trăisem noi. 

Adesea am mimat facerea (reforma) prin forme fără fond. Nu ne-am revoltat împotriva presiunii dogmatice de înființare abruptă a economiei de piață prin privatizare. Aceea, spre exemplu, care a făcut să dispară zeci și zeci de întreprinderi și cu ele milioane de locuri de muncă. 

Drumul era fără îndoială o necesitate dar de ce trebuia să fie și apodictic? Dacă am fi pus în lumină și avatarurile reformei al cărui scop final era construirea unei societăți de tip occidental, reușeam, cred, să ne alăturăm Occidentului păstrând și conștiința de sine. Economia românească era termenul cel slab al societății, mai slab, în realitate, decât cel politic. 

Tocmai de aceea trebuia să fie și primul de care să ne ocupăm. Mai înainte de a o curăța, ne trebuia tabloul concret și minuțios al realității ei. Acesta era sensul restructurării, anunțată repetat, la început cu seriozitate, apoi propagandistic, și abandonată în fapt fără scrupule. Restructurarea însemna prefacere: cu rațiune, cu sens, cu responsabilitate. Comunitatea, care înseamnă acțiune reciprocă în sensul cel mai profund, n-a mai fost deci comunitate.

S-a exercitat o mare acțiune distructivă dar o foarte slabă interacțiune interioară, în comunitatea națională. Comune erau cauzele drumului; acțiunea a devenit foarte egoistă. Marea masă a devenit marginală. Unitatea inițială s-a pierdut pe drum repede. Pe acest drum. Neanunțat ca atare și îmbrățișat în mare grabă. O promisiune de nouă și valabilă necesitate a sfârșit într-o stare desigur nouă, dar pe treapta cea mai de jos. Revoluția născută din setea de libertate se transforma  într-o revoluție cinică.

Privatizarea a fost o teză de la bun început, dar nicicând o temă. Tema era să nu se piardă nimic din ceea ce putea supraviețui cât se poate de normal și rezonabil. Teza era agresivă: ”faceți piețe, nu economie”. Piețe noi, se înțelege. Cele vechi, lăsați-le. Se vor ocupa alții de ele. Legitimitatea transformării/reformei/privatizării de o parte, existența de fapt, de altă parte. 

Cine s-a mai îngrijit ca cele două să fie împreună? Mai rău, am abandonat în mare măsură ceea ce exista și constituia o dovadă inatacabilă a conștiinței de sine, a capacității de a juca un rol prin noi înșine. Aveam exact ce e mai important: o largă elită profesională. În ciuda, sau poate tocmai datorită opresiunii, a lipsei de libertate și a impunerii ca normă a lașității împotriva demnității, mintea românească era atunci la mare înălțime. În momentul victoriei din decembrie 1989, profesorii, oamenii științei, inginerii, medicii, arhitecții, artiștii, scriitorii, filosofii și lingviștii, tehnicienii și muncitorii de înaltă calificare, cu aptitudinile solid dobândite prin cunoaștere și cert talent, se găseau la nivel european. Adesea, la cel mai înalt nivel. Ceea ce a urmat a fost, în acest domeniu fundamental, o destrămare iar nu o desfășurare. Un fel de atentat reușit, anonim și confuz, la adresa capacității de creație a comunității naționale. Am înregistrat diluarea și degradarea calității învățământului într-o măsură cu mult mai mare decât reconstrucția lui în termeni aducerii sale la exigențele saltului științific și tehnologic înregistrat în Occident în vremea opacității ceaușiste. Ceea ce putea fi temelia reconstrucției a devenit un slogan politic, ”supărător de formal” cum ar zice Noica. Să vorbim deschis despre toate aceste realități. A vorbi, repară. Totul contează și nimic nu trebuie cu adevărat să fie uitat.

Să observăm cu deplină sinceritate cum s-a ajuns să fim un popor al unei îndoieli sistematice: ”nu avem nicio șansă să ne fie bine în țara asta!” Adică în țara noastră. Ne trebuie neapărat o autocritică prin viziune, un autoportret prin acțiune. De la o emoție a disperării la o mișcare de autodepășire. Dimpotrivă, asistăm în continuare  la un fel de revoltă resemnată. Adică o absurditate. Problema nu mai e să răsturnăm, ci să creăm. Nu, nu putem pieri și nu suntem condamnați. E mai bună acum o profundă reașezare a României decât o revenire la ceea ce era deja o neîmplinire. Să nu mai auzim: ”Hai să fim realiști!”. Să fim îndrăzneți, inteligenți, responsabili. Să fim patrioți. Cei care au fost judecați ieri, sau care nu au fost dar trebuiau să fie, să nu mai facă legea azi. Vorbim de judecată morală, aceea care e limpede în conștiința poporului dar a fost absentă în acest lung drum politic de la dictatură la democrație. Problema nu mai e doar să răsturnăm ceea ce ne-a împiedicat să reușim, ci să creăm. Nu vom reuși o nouă Românie cu uneltele vechi, tocite și năclăite ale politicii ultimilor ani. Cu oameni la vârf hiper promovați și gregari. Cu aceeași anti-meritocratică super promovare ”pe linie de partid”. E cu atât mai grav cu cât sub comunism, deși ”promovarea pe linie de partid”era asumată oficial, cu totul mai corectă era promovarea profesională în funcții de conducere tehnică sau administrativă.

           În ultimele zile, sub presiunea unor lipsuri de echipamente medicale și a celor asociate nevoilor combaterii epidemiei, în țările occidentale dezvoltate se vorbește intens despre suveranitate: economică, informatică, agricolă. În Marea Britanie această suveranitate a constituit chiar argumentul esențial în reușita Brexit-ului. Zilele trecute în Franța suveranitatea industrială este o temă politică centrală. Cât despre Statele Unite, întreaga politică a președintelui Trump este orientată prin cheia suveranității. Fernand Braudel, cred cel mai important istoric în cercetarea istoriei economiei lumii, susține că la originea dereglărilor care au dus de-a  lungul timpului la îndelungate și severe crize este uitarea relației organice dintre ofertă și cerere. ”Nu se descoperă oare brusc faptul că omul, înainte de a fi consumator trebuie să fie producător?” se întreba Paul Fabra interpretându-l pe Braudel. Asta în 1985. Acum, 35 de ani mai târziu, redescoperim exact aceeași lege economică. Urmare a pandemiei de coronavirus guvernele își asumă puteri mult sporite. Cu siguranță ne îndreptăm spre creșterea rolului statului, întărirea fundamentelor sale. Este o schimbare radicală și cu efecte permanente, se arată într-un recent articol din The Economist Este în același timp o reală oportunitate. Îndeosebi pentru statele, precum România, care au un mare deficit de producție națională industrială cu valoare adăugată superioară. Este momentul ideal pentru a lăsa deoparte alte calcule restrictiv financiare în favoarea declanșării unui bine elaborat proiect de dezvoltare industrială prin vaste șantiere de modernizare energetică și de infrastructură. E vorba de trecerea la utilizarea unor  mari și noi resurse financiare pentru dezvoltare, pentru creșterea semnificativă a valorii adăugate în economia țării. Dacă vom rămâne cu aceeași neîncredere în capacitatea noastră de a lucra eficient, pretinzând că ”orice ar fi noi tot nu suntem în stare să lucrăm disciplinat”, vom rata desigur șansa acestui moment. Să observăm că acum 30 de ani, în momentul Revoluției, am plecat de la o mică datorie publică, acumulată tocmai în anii de gravă stagnare 1981-1989, pentru a atinge un nivel mult mai ridicat, însă în continuare cu slabă infrastructură și puțină calitate în  valorea adăugată. Atunci când există o puternică voință politică întemeiată pe viziune și înaltă expertiză lucrurile se mișcă rapid. Succesul nesperat este și în politică, probabil mai mult decât în alt domeniu, rezultatul viziunii și curajului. Cu o nesfârșită îndoială, deghizată în prudență rațională, vom fi în continuare doar ceea ce suntem și nicicând ceea ce ne dorim atât de mult să fim.  

Ultima ora:

ObservatorVictor Vevera a participat la ședința Directorilor Generali ai Aeroporturilor din România

PoliticNicuşor Dan: Nu se pune problema ca stimulentele pentru nou-născuţi sau voucherele materna să nu mai fie plătite

EconomieCosmin Ghita: Societatea Nationala Nuclearelectrica launches the 2021-2023 Scolarship program “The Young Nuclearist”

ExternManuela Catrina: Despre #suveranitate tehnologica si #semiconductori. Cum poate #Romania contribui la acest efort european

SocialMarian Staș: Reportaj la singura școală rurală care va funcționa după programul lui Iohannis „România Educată”

EvenimenteVictor Vevera a participat la ședința Directorilor Generali ai Aeroporturilor din România

CulturaDoina Banciu: Tradiție și continuitate în valorificarea patrimoniului imaterial, ediția I

EditorialAlina Bârgăoanu: 11 septembrie și noul Internet



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe