de Petrișor Peiu

În anul 2002, România se îndrepta cu pași rapizi spre integrarea în Uniunea Europeană. Mai aveam doi ani și trebuia să finalizăm cele 31 de capitole de negociere cu Comisia Europeană. Pe neașteptate, a apărut un oponent îndârjit al tuturor progreselor pe care țara noastră le făcea în timpul negocierilor: Olanda. Ba, mai mult, Olanda urma să dețină președinția Consiliului Uniunii exact în ultimul semestru al perioadei de negocieri, semestrul secund al anului 2004.

Guvernul olandez era condus, la vremea aceea, de către Jan Peter Balkenende, liderul partidului Christen-Democratisch Appèl, adică exact partidul cu cea mai îndărătnică politică împotriva lărgirii Uniunii și partidul care se opune și acum integrării României în spațiul Schengen. Era perioada în care mulți prin Europa se întrebau de ce să nu decupleze merituoasa Bulgarie de România, pe care toți o blamau. Situație grea, complicată, pe care, însă, România a gestionat-o cu succes.

Guvernanții de atunci au avut, inițial, o izbucnire teribilă de frustrare, convinși fiind că guvernul de la Haga avea un plan secret de a sărăci și așa-săraca Românie. Nivelul de frustrare era atât de mare încât în timpul unei ședințe de guvern s-a discutat serios ca guvernul să îl pună pe ambasadorul de atunci de la Haga (Iulian Buga) să trimită un drept la replică unui ziar olandez, De Telegraaf, în care apăruse un articol „defăimător ” despre corupția din țara noastră.

Continuarea, aici.