Cel mai important lucru pe care Uniunea Europeană trebuie să-l facă vizavi de Ucraina este să definească politic care sunt obiectivele ajutorului pe care îl dăm. În lipsa acestei clarități vom pierde în fața Rusiei. Vrem doar ca Ucraina să reziste? Vrem o înghețare a conflictului? Vrem să fie rușii împinși înapoi dincolo de granițele din 24 februarie? Vrem să fie scoși din Crimeea și estul Ucrainei de tot? Vrem ca Ucraina să poată învinge Rusia fără drept de apel, vrem doar ca Rusia să nu poată învinge fără drept de apel Ucraina? Vrem ca războiul să se termine doar la eventuala schimbare a regimului politic în Rusia și Ucraina să aibă un parcurs anevoios spre UE sau vrem și credem că putem accelera acest proces?

În lipsa acestei clarități strategice nu se pot lua decizii tactice. Una e să-i înarmăm să nu piardă rău, alta e să-i înarmăm să câștige. Într-un fel acționăm dacă vrem să încheiem războiul și să reconstruim Ucraina până la finalul deceniului, altfel dacă obiectivul este 2050.

Există o teamă evidentă de o astfel de asumare, în special de una ambițioasă care spune că Rusia acum trebuie să piardă ca să nu ne trezim înapoi cu ei pe cap în câțiva ani. Este teama de escaladare și de ce ar putea însemna asta. Pericolul cel mai mare al ambiguității însă este să acționăm fără cap și fără obiective clare pentru că nu vom ști cum să ne coordonăm, nu vom ști ce fel de arme să livrăm și ce fel de ajutor să oferim. Prima fază în care toată lumea s-a repezit ca Ucraina să nu se prăbușească s-a terminat. Am câștigat-o. Faza a doua e mai lungă și în lipsa obiectivelor clare Rusia va învinge cu toată dezorganizarea și corupția din armata ei.

Această discuție are evident loc la nivelul Uniunii, dar parcă mi-aș dori să o aud și din gura liderilor noștri: România ce vrea? Stăm cu capul la cutie și apoi ne plângem că de ce este Polonia lider regional? Păi este fiindcă și-a asumat, din nou, un obiectiv clar și își pune resursele și energiile la dispoziție pentru a-l duce la bun sfârșit. Și și-a asumat acest obiectiv deschis, public și cu sprijin din partea cetățenilor. Da, Polonia are o istorie diferită cu Rusia și mai multe traume și polițe de plătit, dar parcă nici noi n-am fost spectatori în regiune în ultimele două secole.

Nu știu cum sunt alții, dar în chestiunea Rusiei eu sunt cu Polonia. Nu mi-e clar politicienii noștri pe unde sunt. Trăiesc într-o democrație și nu ar trebui să ghicesc asta, ci să-mi fie cât se poate de clar.