Democrația nu suportă idoli și nici prea multe nuanțe. Publicul democratic este superficial, temperamental, lipsit de răbdare și degrabă vărsătoriu de sânge, iar politicienii și persoanele publice tind în mod natural să călărească aceste valuri, amplificându-le, nu să le țină piept rațional cu prețul carierei lor. Rețelele sociale și anonimitatea din ele nu fac decât să accelereze această chimie și să-i amplifice efectele. Cei care descoperă stupefiați aceste ”neajunsuri” ar putea foarte bine să reinventeze apa caldă. Avem o întreagă tradiție intelectuală întinsă pe două milenii și presărată cu cele mai sonore nume ale culturii occidentale care a înțeles această problemă și a încercat să-i formuleze soluții concluzionând că dintre toate regimurile posibile democrația este singurul suportabil dacă este măritat cu doze sănătoase de liberalism, constituționalism și republicanism.

Nesfârșitele dezbateri despre Bîstroe, salariile de la Ikea sau personalitatea lui Mihai Șora sunt exemple perfecte. Cine se supără pe aceste dezbateri nu înțelege democrația și nici publicul democratic. Cine se așteaptă să găsească înțelepciune, profunzime și ”soluții” în agora digitală își pierde timpul, fără ca asta să însemne că dezbaterile și discuțiile sunt fără rost sau că, Doamne-ferește, ar trebui interzise sau cenzurate.

Ceea ce s-a schimbat radical în ultima jumătate de secol, fenomen amplificat de rețelele sociale, este democratizarea cunoașterii și amestecul până la confuzie al cunoașterii cu opinia. Opinia este democratică, oricine poate să o aibă și este sănătoasă. Totul trebuie dezbătut și dezbătut în public. Cunoașterea însă nu poate fi democratică. Nu putem vota dacă un avion va zbura sau nu. Există persoane mai în măsură decât altele să se exprime pe anumite subiecte chiar și când acele subiecte nu țin de știința ”dură” cum sunt etica, istoria, filozofia politică. Persoane care au cunoștințele necesare, au citit cărțile necesare și care au expertiză și lecții suficiente de viață ca să nu se arunce cu capul înainte cum văd ceva fosforescent. Dacă toate opiniile sunt egale între ele nu mai poate exista cunoaștere și atunci navigăm în beznă. Cum stabilește însă o societate democratică cine sunt acele persoane dacă prin vot nu se poate?

Aici busola este dată peste cap și merită să discutăm, dar nu în posturi și comentarii de 300 de semne, cum refacem un sistem de valori și repere, cum construim un eșafodaj de încredere că ceea ce ni se spune e corect? Problema cunoașterii adică cum știm că ceea ce știm este adevărat traversează și ea întreaga istorie a occidentului și în ciuda aparentei simplități este de o dificultate remarcabilă, iar schimbările aduse de rețelele sociale fac necesară realuarea acestei discuții dincolo de spațiul academic: în lume, în România, între noi.