Sub o aparentă liniște politică democrația românească este în pericol. Nu pentru că cineva are un plan să o pună pe butuci, ci pentru că la confluența mai multor dinamici interne cu o criză majoră externă (economică sau militară) șubredul nostru regim democratic e în pericol să crape. 

Separația puterilor în statul român nu mai prea există sau este de fațadă. Parlamentul nu exercită un control democratic asupra guvernului. Președintele nu este o contrapondere la Legislativ și Executiv, ci mai degrabă un garant al actualei coaliții de guvernare. Justiția este parțial controlată ca și o mare parte a televiziunilor. Curtea Constituțională nu este autonomă și independentă, iar serviciile secrete sunt lipsite de control democratic. Județele sunt prea slabe pentru a contrabalansa centrul, iar cetățenii s-au retras din viața civică după imboldul de acum câțiva ani. Societatea civilă este răsfirată, partidele din ce în ce mai deprofesionalizate și opoziția nesemnificativă. Mediul privat nu a reușit să se coaguleze într-o forță care să țină piept politicului, iar universitățile produc multă mediocritate și puțină frondă. 

Bine veți zice, la cum descrii lucrurile trebuia să fim o autocrație demult. Nu că n-ar fi încercat unii. Stăm mult mai bine decât în anii 90’ când regimul Iliescu și securiștii săi controlau și regizau totul.  A fost un fel de progres când acum câțiva ani piețele au fost eliberate de jandarmi, nu de mineri. România este pe traiectoria corectă de consolidare a vieții democratice doar că drumul este lung și anevoios și uneori istoria nu mai are răbdare. Castelul nostru democratic nu a fost asediat cu determinare și nici nu a fost supus unei presiuni masive ca să știm dacă chiar ține. La Budapesta nu a ținut. Deocamdată lucrurile rămân în matcă din inerția vremurilor, nu pentru că am reușit noi să construim un ADN democratic și liberal.  

Suntem puțini care vedem acest pericol. Sentimentul prevalent în zona partidelor de guvernare este că avem lucruri de făcut, avem război la graniță, avem de recuperat economic și nu e timp pentru toate finețurile democratice și pentru toate reglajele fine de care are nevoie un sistem liberal. Până la urmă câți oameni își simt amenințate persoana sau proprietatea în România? E libertate? Este. Întrebarea care rămâne și care mie nu-mi dă pace este dacă această democrație a noastră, încă mai degrabă gestionată decât autentică, nu va intra rapid în regres în fața unei crize economice de proporții sau a unui război care crește în intensitate. Nu sunt alarmat, dar ușor îngrijorat.