Ce se întâmplă în Ucraina, Bosnia sau Taiwan demonstrează că școala realismului politic în relațiile internaționale a avut dreptate: nu poate exista pace prin dezarmare unilaterală. Europa a trăit un vis în ultimele decenii și singurul motiv pentru care el nu devine repede un coșmar este că America nu a căzut în aceeași capcană, și-a înțeles rolul de mare putere și este încă aliatul nostru.
Descoperim cât de vulnerabilă este Europa fără forță militară și cât de dependentă de America. Fără SUA, Putin era demult la Kiev și ne făcea și nouă infinit mai multe probleme decât ne face deja.
Este un moment de răscruce. Uniunea trebuie să-și întărească forța militară cât încă mai are puterea economică și industrială să o facă. Rusia nu are nicio intenție să joace frumos și China la fel. Dacă tot sunt în retragere democrația și liberalismul măcar bastioanele lor să fie păzite cum trebuie.
Nu spun că cea mai bună apărare este atacul. Din punct de vedere european cea mai bună apărare este una care face atacul (altora) prohibitiv și inutil. Europa trebuie să aibă propria umbrelă nucleară, flotă și capacitate de a desfășura rapid o forță armată descurajant de mare la oricare dintre granițele sale.
Pentru România ecuația este similară. Nu-i cazul să ne imaginăm că ne apărăm noi singuri în fața unei mari puteri. Noi trebuie să bifăm trei lucruri: o armată suficient de modernă care să usture chiar și o mare putere și care să poată rezista cât este necesar pentru a primi sprijin militar sau politic din partea aliaților. Ne trebuie și infrastructura care să facă posibilă venirea în număr semnificativ a forțelor NATO sau europene.
Sună neplăcut și a trezire la realitate? Este. Aș prefera o eternă pace kantiană? Cu siguranță. Este așa ceva posibil astăzi? Nici pe departe. Prefer o Europă precaută și liberă uneia nejustificat de naivă și îngenuncheată.