Problema naționalismului și a culturii naționale este că nația și cultura – și mai ales nația ideală sau cultura ideală – nu sunt ceva singular și nu pot fi ușor definite. Pentru unii nația ideală este o comunitate credincioasă, smerită și atașată de ceea ce ei consideră a fi valorile tradiționale sau o anumită cheie istorică, pentru alții accentul cade pe diversitate, o viață de acum fără teama vieții de apoi și mai puțină reverență pentru figurile istorice din trecut. Nația ideală poate fi capitalistă sau socialistă, poate fi mai aproape sau mai departe de cultura și valorile occidentale. Există atât de multe combinații și variante încât avem de fapt o întreagă paletă de culori unde pot fi distinse doar anumite intensități. Nu încerc să relativizez. Unele dintre aceste ”nații imaginare” sunt cu siguranță rele, altele mai bune. Altundeva încerc să bat.

Problemele ridicate de naționalism sunt de natură etică și morală ceea ce înseamnă că au nevoie de o soluție politică. Disputele științifice sunt rezolvate în final de adevăr și realitate. Tu ești liber să crezi că poți respira în spațiu, că mercurul îți face bine sau că navigând suficient vei ajunge la capătul Pământului, dar există un test al realității care închide chestiunea. Disputele morale, neavând un arbitru final (cel puțin nu pe lumea asta), pot fi rezolvate doar printr-un pact sau prin violență.

Aici e geniul liberalismului care ne cere să lăsăm sabia jos din mână și să nu ne impunem valorile noastre prin foc și sânge. Există unele universale pe care le putem accepta cu toții: dreptul la viață, la proprietate etc. Există apoi două mari spații, public și privat. Statul și ceilalți nu au ce căuta în sfera privată câtă vreme ce facem acolo nu aduce un prejudiciu drepturilor fundamentale ale celorlalți (la viață, proprietate etc). Trăiește fiecare cum are chef. Și ne mai rămâne spațiul public pe care îl administrăm democratic și unde statul trebuie să fie un actor neutru vis-a-vis de valori și credințe și un garant al adevărului și al drepturilor noastre fundamentale cât și a vieții private.

Nu vrem ca statul să decidă care credință e bună și care este rea. Sau care istorie este corectă. Nu votăm istoria în Parlament, ci creăm instituții dedicate adevărului. Nu vrem ca statul să decidă cine pierde și cine câștigă în economie, chit că ne dorim niște plase de siguranță. Motivul pentru care nu vrem ca statul să ia astfel de decizii este simplu: fie suntem de acord că pe unele seturi de norme și valori nu ne putem pune de acord și trăim pașnic împreună respectând asta, fie ne luptăm pe resursele și forța statului cu ajutorul cărora se pot impune multe lucruri chiar și unei majorități. A doua cale sfârșește inevitabil în violență.

Ambele tabere ale războaielor culturale din zilele noastre greșesc și ne duc pe un drum greșit. Greșesc cei care nu acceptă că unele schimbări au nevoie de mai multe generații și riscă să pierdem tot ce s-a câștigat în materie de toleranță și libertăți în ultimele decenii pentru că vor să ducă lucrurile în extrem. Greșesc cei care vor să dea timpul înapoi și care nu acceptă la rândul lor că societatea este un corp viu care se schimbă. Așa a fost mereu, așa va fi mereu. Între cele două extreme există un teren median unde cei mai mulți oameni sunt fericiți să trăiască și ale cărui cadre și granițe pot fi negociate, dar care dispare sub privirile noastre deși cei mai mulți dintre noi vom avea doar de pierdut. Aș vrea să nu lăsăm asta să se întâmple.