de Radu Carp

Emoţia puternică din jurul asasinării lui Aleksei Navalnîi se va risipi foarte curând şi va trebui să revenim la contemplarea obiectivă a realităţii dure a războiului din Ucraina. Este foarte adevărat că acest eveniment tragic a conştientizat opinia publică occidentală asupra pericolului unei dictaturi condusă de Vladimir Putin nu numai pentru Federaţia Rusă, ci şi pentru întregul continent. Nici nu era nevoie de prea mult pentru ca liderii politici să se alinieze opiniei publice din statele europene: potrivit raportului prezentat Conferinţei de Securitate de la München, intitulat Lose – lose?, Federaţia Rusă este considerată de opinia publică din diferite ţări cel mai mare risc de securitate sau în orice caz într-un top trei riscuri. Înfruntarea cu regimul Putin a trecut însă la un alt nivel, cel în care adversarul dovedeşte din plin că nu pune niciun preţ pe morală şi este în stare de orice gest. După asasinarea lui Navalnîi, întrebarea cheie a momentului este ce va face Vladimir Putin în continuare, după ce va fi plebiscitat într-un simulacru de alegeri prezidenţiale, fără oponenţi politici în interiorul ţării şi cu o opoziţie în exil divizată asupra scopurilor, metodelor şi potenţialului lider unificator.

Nu ştim ce va face Vladimir Putin cu puterea nelimitată pe care o are şi o va avea dar categoric nu va contempla pasiv după alegeri imaginea sa în istorie. Liderul de la Kremlin forţează un sfârşit al războiului din Ucraina în avantajul său. Dacă se poate înaintea alegerilor din SUA, cu atât mai bine. Pentru a desluşi dacă o poate face şi cum o poate face, este nevoie de o privire de ansamblu a situaţiei din Ucraina, pe două paliere separate, politic şi militar, pentru a realiza ulterior convergenţa celor două aspecte.

Paradoxal, analiza situaţiei politice a Ucrainei în acest moment trebuie să înceapă de la un act militar, momentul înlocuirii generalului Zalujnîi. Nu ştim exact care au fost motivele din spatele acestei schimbări dar ştim precis că în ultimele luni a existat o situaţie tensionată între cei doi lideri. Întotdeauna liderul politic vrea să fie cel care decide şi pe plan militar, iar deseori militarii acţionează ca şi cum ar fi oameni politici – a se vedea în acest sens excelenta sinteză a lui Lawrence Freedman, Command: The Politics of Military Operations from Korea to Ukraine din 2022 care analizează mai multe astfel de cazuri, începând cu 1945 şi disputa dintre Truman şi MacArthur. Aproape că nici nu mai contează de la ce a început disputa dintre Zelenski şi Zalujnîi. Cel mai important aspect în dispută pare a fi fost moblizarea. Din punct de vedere politic, o mobilizare generală nu are cum să fie populară. Din punct de vedere militar, ea este însă necesară. Un stat în stare de război ar trebui să aibă 10% din întreaga populaţie mobilizată efectiv şi 5% voluntari. În cazul Ucrainei, ar fi fost nevoie de aproximativ 2.500.000 de oameni pe front şi peste 1.000.000 voluntari. S-a constatat, după demiterea generalului Zalujnîi, că pe front în Ucraina se află doar între 100.000 şi 300.000 de militari. Întrebarea cheie este unde sunt restul. Abundă relatările militarilor aflaţi în permisie care constată numărul mare de tineri bărbaţi aflaţi în cafenele şi dezamăgirea cruntă generată de un asemenea peisaj. A existat, documentat, corupţie la centrele de recrutare. Totuşi, corupţia nu poate explica totul. Ceva nu a funcţionat în mecanismul de rectutare/moblizare. Iar acel ”ceva” nu a fost încă pe deplin lămurit nici de ministrul Apărării Umerov, nici de noul şef al FAU, generalul Syrsky.

Continuarea, aici.