de Radu Carp

A afirma că asistăm la islamizarea Occidentului este deja o afirmaţie care poate primi acuzaţia că este vorba de încălcarea unei reguli de corectitudine politică. Dacă politicienii nu vorbesc despre acest fenomen, pentru a nu pierde din electoratul propriu sau, dimpotrivă, vorbesc în exces, pentru a cîştiga electorat sau a-şi menţine simpatizanţi, în mediul cultural putem discuta despre acest fenomen fără astfel de constrîngeri. Există totuşi un oarecare consens că despre islamizarea Occidentului nu este indicat a se discuta în universităţile europene, deoarece în cazul acestora vorbim de studenţi cu sensibilităţi diferite, care-i pot acuza pe cei care dezbat despre acest subiect de islamofobie, mai ales atunci cînd vorbim de studenţi proveniţi din emigraţia musulmană recentă, dar şi din familii musulmane mai demult stabilite în Occident. La prima vedere, descendenţii din aceste familii ar trebui să privească cu mai multă detaşare orice discuţie despre prezenţa islamului în Occident, dar lucrurile nu stau deloc aşa. În Germania se discută intens în acest moment dacă nu cumva milioanele de rezidenţi musulmani, aflaţi la a doua sau chiar a treia generaţie, nu ar trebui să primească cetăţenia germană, pentru a nu avea un statut incert. Cu această ocazie, s-a descoperit că un procent infim de musulmani au cetăţenia germană, ceea ce generează în mod evident frustrări ce nu neapărat iau forma islamismului radical.

Prin urmare, a discuta despre islamizarea Occidentului nu este o discuţie interzisă, dar este în general ocolită tocmai datorită numărului consistent de musulmani din Europa care s-ar simţi lezaţi. Pe de altă parte, nu este deloc indicat a nu vorbi despre această temă, a o lăsa să fie exclusiv apanajul partidelor extremiste sau populiste. 

Democraţii Suedezi, un partid populist situat mai aproape de extrema dreapta a eşichierului politic, au cîştigat voturi denunţînd apariţia în limba suedeză a unui cuvînt care s-ar traduce prin „lucruri despre care nu este bine să vorbim”, militînd pentru libertatea de exprimare chiar şi atunci cînd pot fi lezate sentimentele unei minorităţi. Într-adevăr, într-o societate liberă nu trebuie să existe „lucruri despre care nu putem vorbi”. Pot exista însă „lucruri despre care nu trebuie să vorbim”, în sensul de a ne înfrîna primul impuls, sau putem vorbi liber despre islamizarea Occidentului, de pildă, fără a fi acuzaţi că au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare şi s-a ajuns la acea formă de „limbaj al urii” (hate speech), limita depăşită a ceea ce se poate spune fără a pune într-o situaţie incomodă un anumit public sau fără a produce o discriminare? Întrebarea este deschisă, iar dezbaterile politice prin care se încearcă a se da un răspuns ar trebui scoase din zona extremelor. 

Continuarea, aici.