de Laurenţiu Pachiu și Radu Dudău

Mai 2014

1. Introducere

Analiza conflictului ruso-ucrainean reclamă o abordare complexă, care nu poate să facă abstracţie de ecuaţia energetică. Continuând tendinţele imprimate de crizele petroliere ce au marcat a doua jumătate a secolului trecut, începând cu criza petroliera din 1973, începutul de secol XXI se remarcă prin așezarea problematicilor energetice pe noi coordonate, respectiv, printr-un răspuns tot mai structurat și coordonat al economiilor dezvoltate, consumatoare de energie, la provocările geopolitice promovate de statele exportatoare.

La nivel global, devine evident ca statele industrializate, afectate de consecinţele crizei economice globale, sunt pe cale să pornească o cruciadă a „independenţei” și securităţii energetice, prioritizând identificarea și exploatarea resurselor energetice domestice și, în paralel, consolidarea unor rute de aprovizionare rentabile și sigure. Prin „revoluţia” gazelor din șisturi, Statele Unite au reușit să avanseze cel mai serios în această privinţă. Pe de altă parte, tabloul geopolitic global este complicat de emergenţa Chinei ca mare consumator de energie, care manifestă o vădită neîncredere în capacitatea pieţelor internaţionale de a-i asigura securitatea energetică, preferând implicarea directă prin companiile sale naţionale în industria extractivă din Africa.

În context european, asistăm in ultimul deceniu la o dinamică a regimului de securitate energetică în relaţia dintre Uniunea Europeană și Federaţia Rusă. Pe de o parte, avem UE, clientul principal al Rusiei care, în pofida institutionalizarii dialogului energetic, este încă confruntata cu lipsa unei abordări strategice comune și cu riscul unor noi „războaie ale gazelor”. De cealaltă parte, pentru Rusia securitatea exporturilor de energie reprezintă componenta fundamentală a politicii sale externe și de securitate natională, după cum e explicit menţionat în Strategia Federatiei Ruse de Securitate Energetică din 2009.

În ultimul deceniu, Federaţia Rusă a încercat, fără mare succes, sinteza între o politica externă energetica in termeni de „joc de sumă nulă” (îndeosebi cu membrii UE luati individual) si instituţionalizarea dialogului energetic cu Uniunea Europeană. Dialogul structurat UE-Rusia a fost promovat, in principal, la initiativa comunitară, prin Carta Energiei (ramasa neratificata de catre Moscova), Acordul de Parteneriat si cooperare din 1994 si Dialogul Energetic lansat in 2000, fara insa a rezulta in vreun set de instrumente cu forta juridica obligatorie sau un mecanism institutional cu caracter permanent. Tocmai absenta cadrului institutional pentru dialogul politico-strategic reflectă diferenţa de viziune, abordare și strategie.

Șocul produs de cazul Yukos s-a pliat perfect pe dorinţa administraţiei de la Kremlin de a readuce Rusia in prim planul politicii globale. Președintele Putin invita partenerii occidentali inca in 2007, la Conferinta pentru Securitate de la Muenchen, să accepte Rusia așa cum este, să o trateze in mod egal si sa stabileasca o cooperare pe baza de interese reciproce.

Contradictia dintre aspiratiile geopolitice si „renasterea nationala” a Rusiei sub regimul Putin si modalitatea de promovare a relatiei cu UE pe calea unui dialog structurat (ceea ce presupune secvente indelungate de timp) a inceput insa sa isi spuna cuvantul, imprimând politicii energetice rusesti accentuate elemente de forţă – să ne amintim de precedentele crize ale gazelor naturale cu Ucraina din anii 1990, din 2006 și 2009, precum si compromiterea reputaţiei Georgiei ca tara de tranzit prin conflictul armat din 2008. Rusia a utilizat frecvent energia ca instrument geopolitic, mai ales în vecinătatea sa apropiată (statele periferice si de tranzit energetic, foste membre ale URSS) si zona Central si Est-Europeana (îndeosebi în ţările cu vulnerabilitate economica sau politica neta in relatia bilaterala cu Rusia). Utilizarea energiei ca „armă gepolitică” a reprezentat însă, în bună măsura, expresia slăbiciunilor economice ale Rusiei.

Astfel, gradual, securitatea energetică este percepută de Rusia in termeni pronuntat strategici, politici si militari, nu atât economici, asemeni partenerilor săi occidentali. Iar de la considerarea securitatii energetice ca un element central al securitatii nationale până la militarizarea disputelor economice/energetice nu mai este decat un pas. Mai mult, daca securitatea energetica este privita în termeni militari, factorul economic se politizeaza, complicand relatiile si aranjamentele interstatale si amplificand riscurile de securitate.

Tendinta de militarizare1 a politicii externe a Rusiei este relevata de insasi modalitatea de abordare a evenimentelor si schimbarii de regim de la Kiev. In contextul acestor evenimente, pentru prezervarea intereselor sale strategice in regiunea Mării Negre, Rusia a aplicat cu consecvenţă tactici militare – aflată in defensivă, a folosit atacul – după manual, prin acoperirea imediata a flancului sudic ucrainean. A strangulat accesul Ucrainei la Marea Neagra prin incurajarea secesiunii si alipirii Crimeei la Federatia Rusa2, consolidandu-si prezenta militara in regiunea Marii Negre, simultan jucand jocul diversiunii in Ucraina de est in scopul consolidarii status quo-ului in Crimeea. În Ucraina de est insa, situatia pare sa fi scapat de sub control.

Până la acutizarea raporturilor politice cu partenerii europeni, Rusia a participat la regimul de securitate in dialog structurat cu UE atât timp cât raportul cost-beneficii i-a fost favorabil. Dar concentrarea tot mai clară a eforturilor comunitare in directia asigurarii unor rute alternative de aprovizionare energetica, tentativele de replicare a „revolutiei” gazelor din sisturi in unele state europene (cu participarea unor corporatii americane), potentialul de hidrocarburi offshore din Marea Neagra si Mediterana de Est, accelerarea proceselor de interconectare la nivelul UE, directiile politicilor imprimate prin Pachetul III de Energie (transparenţă, competitivitate si liberalizarea pietelor, cu impact direct asupra activitatilor Gazprom), nu au facut decat sa adauge la frustrarile geopolitice ale Rusiei si sa accentueze riscurile sale de securitate.

Perspectiva presiunii asupra preturilor hidrocarburilor datorată revolutiei gazelor de sist din SUA, coroborată cu anemia consumului energetic in economiile afectate de criza globala, a determinat Rusia sa accepte conditii noi in contractele de furnizare de gaze naturale, până atunci rigide si net favorabile Gazprom, oferind consumatorilor europeni (de manieră selectiva, functie de criterii geopolitice) termen mai scurte de contractare si discount-uri de pret. In acelasi timp, provocarile sociale si economice ale Rusiei (scăderea de PIB, scăderea demografică și profunda reconfigurare a structurii etnice a populatiei, plafonarea pretului materiilor prime, inclusiv al hidrocarburilor, in conditii de costuri de exploatare tot mai ridicate, costurile asociate reafirmarii politice si militare precum si reconfigurării structurale a economiei nationale si

1 Ne referim la “militarizare” in sens larg, incluzand actiuni subversive, diversioniste, precum si manevre cu trupe regulate. 2 Rapoartele de la fata locului indica folosirea trupelor speciale de cercetare-diversiune in acest scop; absenta insemnelor militare de pe uniforme a avut in vedere nu neaparat ratiuni de diversiune, ci mai ales cele ce tin de justificarea din perspectiva dreptului international. promovării inovatiei, coruptia, autocratia politica confruntata cu importul de valori democratice occidentale), au generat o graduală schimbare de regim de securitate energetica al Rusiei, inclusiv în relatia cu UE.

În cursul timpului, prin jocul geopolitic al Rusiei, interdependenţa energetică dintre UE si Rusia a devenit gradual asimetrica in raporturile cu statele Central și Est-Europene si simetrica in raport cu vestul Europei (in acest ultim caz, cu o expunere ceva mai mare pentru Rusia, strict dependenta pentru bunastarea sa de exportul de hidrocarburi catre vest dar si de investitii straine vest-europene)3, ceea ce este de natura sa favorizeze politici de putere aplicate de Rusia in Mitteleuropa. In plus, in conditiile in care in domeniul gazelor naturale nu exista o piata globala, ci doar piete regionale, in care factorul de tranzit energetic reprezinta un element inflexibil, prin natura rutelor de transport, este cu atat mai susceptibil ca regimul de securitate energetica sa fie influentat predilect de factorul politic in ceea ce priveste strategia Rusiei pentru Europa centrala si de est. Practic, in relatia cu Europa occidentala, Rusia a aplicat in general o politica de securitate energetica in termeni economici, in timp ce fata de statele din Europa Centrala si de Est (membre sau nu ale UE) a oscilat intre abordarea economica si cea politica si geopolitica, iar mai nou, militara. Evident, atunci cand costurile o vor permite, este de asteptat ca Rusia sa nu se abtina in a uzita toate instrumentele de putere in raporturile cu statele UE.

Zona Central și Est-Europeana reprezintă, conform Conceptului de politica externa al Federatiei Ruse (2008), „zona cu cea mai ridicata semnificatie geopolitica pentru Federatia Rusa.” În raporturile cu statele din aceasta zona, in conditiile unei interdependente asimetrice, Rusia, ca stat cu potente geopolitice mult mai mari, nu are un interes deosebit sa coopereze – decât, probabil, in conditiile in care subiectele de interes pentru aceste state coincid cu agenda unor actori pe masura capacitatii Rusiei, precum UE, Germania sau SUA.

In privinta statelor de tranzit (membre ale Comunitatii Statelor Independente), Rusia a oferit diverse facilitati, constand in preturi reduse la hidrocarburi, comert bilateral, circulatia persoanelor si locuri de munca, securitate militara, cooperare diplomatica in foruri internationale, facilitati insa care sunt pe masura retalierii ce va sa urmeze in cazul iesirii acestor

3 În prezent, circa 50% din exporturile ruse de gaze naturale catre UE trec prin Ucraina, din care ponderea cea mai mare a clientilor finali o detin Germania, Franta si Italia. UE este cel mai important partener comercial al Rusiei. 75% din invesitiile straine directe in Rusia provin din UE (balanta comerciala este in favoarea Rusiei). Totusi, in timp ce exporturile rusesti catre in UE constau numai in resurse naturale, paleta de exporturi a UE catre Rusia este diversificata, ceea ce inseamna ca Rusia este mult mai dependenta de UE decat viceversa. In plus, in cazul in care cererea de energie a UE din Rusia ar scăde, Rusiei ii va fi dificil sa compenseze printr-o reorientare a exporturilor catre Asia, proces insa de durata si cu imense implicatii financare legate de marketing si infrastructura de transport necesare. state de pe orbita de influenta a Rusiei. În scopul eliminarii oricarei expuneri pe relatia cu statele de tranzit din perspectiva furnizarilor către Europa Occidentală, strategia Rusiei este de a le ocoli cu infrastructura de transport, dar de a le mentine in sfera sa de influenta geopolitica.

In pofida crizei economice globale, preturile la gaze naturale au ramas destul de ridicate. Economia occidentala ofera semne de redresare, deci va avea nevoie sa aiba access la gaz natural ieftin. Cat timp cererea a fost mare in conditii de concurenta acerba pentru noi surse de aprovizionare, puterea economica si politica a fost distribuita in favoarea statelor exportatoare de hidrocarburi. În prezent, pe fondul unui consum scazut, insa in perspectiva depasirii crizei economice globale, raportul de forte tinde sa oscileze catre statele consumatoare. Pe termen lung, totuși, în absenta unor surse energetice disponibile la scara larga, relatia de interdependenta dintre UE si Rusia tinde sa devina tot mai complexa, sensibila si defavorabilă tarilor consumatoare, pe termen lung.

Intrucat Rusia a intarziat nepermis de mult in diversificarea dezvoltarii sale economice (ceea ce i-ar fi permis sa reduca asimetriile si vulnerabilitatile in materie de securitate energetica și nu numai), singurul atribut de putere in manifestarea politicii externe si de securitate energetica ramas la dispozitie este cel de „Realpolitik”, respectiv, incercarea de stabilire a unei noi ordini energetice regionale si chiar globale (inclusiv prin forme institutionale, precum BRICS, Organizatia de Cooperare Shangai si Forumul Tarilor Exportatoare de Gaze, GECF), fara a risca, prin confruntare directa, relatiile cu clientii cei mai importanti din Europa.

Toate aceste acumulari in dinamica si coexistenta unor regimuri de securitate energetica cu grade diferite de vulnerabilitate intr-un spatiu geografic relativ redus, dar intr-o piata semnificativa si tot mai competitiva si integrata, au inceput sa exercite presiuni într-o constructie de securitate destul de anemica in relatiile lumii occidentale cu Rusia. Inevitabil, criza ucraineana va impulsiona politici comunitare in materie energetica tot mai integrate si coerente, pe de o parte; în privinta Rusiei, careia ii va fi tot mai dificil sa practice „jocul energetic bilateral” (divide et impera), e posibil sa asistam, intr-un scenariu optimist, la strategii ce vor evita militarizarea excesiva a politicii energetice și la un efort de depășire a izolării prin promovarea si consolidarea de blocuri energetice regionale sau globale ale statelor producatoare.

Iar criza din Ucraina reprezinta o expresie a acestui proces. In acelasi context trebuie analizate si vulnerabilitatile de securitate energetica a Romaniei, ce pot deveni manifeste odata cu criza din Ucraina si evolutiile asociate acestor procese de reconfigurare a regimurilor de securitate energetica.

2. Noul statut al Crimeei din perspectiva dreptului internaţional

Imediat dupa schimbarea de regim politic de la Kiev, spre finele lunii februarie 2014, forţe militare neidentificate, sustinute de parti din populatia locala, au preluat controlul centrelor politice, administrative si elementelor critice de infrastructura din regiunea Crimeea. La 28 februarie, Consiliul Suprem al Republicii Autonome Crimeea a votat dezinvestirea guvernului regional si organizarea unui referendum asupra autonomiei lărgite a republicii. La 6 martie, Consiliul Suprem si consiliul local al orasului Sevastopol au anuntat intentia de a declara independenta Crimeei de Ucraina, ca entitate nationala unitara, si o eventuala integrare a acesteia in Federatia Rusa, respectiv, de a organiza un referendum popular in acest sens. La 11 martie Consiliul Suprem declara independenta Republicii Autonome Crimeea de Ucraina. La 15 martie, Rusia si-a exercitat dreptul de veto in privinta unui proiect de rezolutie al Consiliului de Securitate al ONU ce ar fi declarat referendumul ca invalid. In aceeasi zi, Ucraina a votat dizolvarea Consiliului Suprem al Crimeii (parlament regional). La 16 martie a fost organizat referendumul, prilej cu care, oficial, in proportie de 97%, s-a votat pentru independentă si aderarea la Federatia Rusa. La 17 martie, parlamentul Crimeei a declarat independenta si a solicitat alipirea la Federatia Rusa. Rusia s-a „imbogatit” astfel cu doua noi entitati, respectiv, Districtul Federal Crimeea si Orasul federal Sevastopol. La 17 martie, presedintele Vladimir Putin emite un decret de recunoastere a Republicii Crimeea ca stat suveran si independent. Tratatul de anexare/unificare a Crimeii a fost semnat la 18 martie. In 21 martie, Putin semneaza legile care admit formal Republica Crimeea si orasul Sevastopol in componenta Federatiei Ruse. Adunarea Generala a ONU emite in 27 martie o rezolutie non-angajanta (Nr. 68/262) prin care declara referendumul din Crimeea ca nelegal. Doar 18 state membre și nemembre ONU (general recunoscute sau cu recunoastere limitata) au recunoscut referendumul de secesiune, iar cinci state (Rusia, Afganistan, Nicaragua, Siria si Venezuela) au recunoscut efectiv intrarea Republicii Crimeea si a orasului Sevastopol in componenta Federatiei Ruse.

Desigur, succesiunea de evenimente include si alte actiuni de relevanta politica si geopolitica, insa ne vom rezuma la aspectele care sunt utile pentru o analiza din perspectiva dreptului international si a tematicii securitatii energetice.

Din perspectiva dreptului international public, secesiunea regiunii Crimeea și devenirea acesteia ca parte integranta a Federatiei Ruse reprezinta o tema ce apartine unui domeniu extrem de complex si disputat: cel al recunoasterii si succesiunii statelor. Argumentele legale uzitate de Rusia in sustinerea procesului de secesiune si integrare a Crimeei s-au fundamentat pe următoarele temeiuri:

•controlul istoric exercitat asupra regiunii;

•dreptul popoarelor la autodeterminare;

•precedentul Kosovo, așa cum a fost interpretat de Curtea Internationala de Justitie (CIJ) prin decizia sa consultativa din iulie 2010, prin care s-a statuat legalitatea declaratiei de independenta a regiunii Kosovo4.

De facto, situaţia este bine suprinsă în declaratia de presa a Presedintelui Republicii Belarus, Alexander Lukashenko, din 23 martie 2014, conform caruia „astăzi Crimeea face parte din Federatia Rusa; indiferent daca recunoastem acest lucru sau nu, starea de fapt nu se va schimba. Daca Crimeea va fi recunoscuta ca o regiune a Federatiei Ruse de jure, nu prea conteaza.” Astfel, se pare ca in spatiul geopolitic afiliat Moscovei, dilema raportului dintre dreptul international (ex injuria ius non oritur – actele ilegale nu creaza lege) si politica de putere (ex factis oritur ius – faptele au tendinta de a deveni lege) a fost „solutionata” in favoarea celei din urmă.

Să analizăm pe rând elementele acestei argumentatii.

Istoria Crimeei

În privinţa controlului istoric, în condiţiile in care relevanta din perspectiva dreptului internaţional este secundar, tema este în primul rând de ordinul cercetării istorice și depășește cadrul prezentului studiu.

Auto-determinarea

Atât doctrina, cât și partea normativa a dreptului internaţional public (Conventia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate, art. 2(1)(a)) considera secesiunea ca fiind transferul

4 A se remarca pozitia contradictorie a Rusiei, în conditiile in care aceasta s-a numarat printre statele care nu au recunoscut independenta Kosovo. unui teritoriu de la un stat la altul fie catre un stat existent, fie catre un stat astfel nou format. In general, dreptul international s-a mentinut neutru in privinta dreptului de declarare unilaterala a independentei unui teritoriu. Cu alte cuvinte, dreptul international nu interzice unei populatii sa organizeze un referendum, insa nici nu recunoaste vreun drept unilateral la secesiune si alipire/anexare cu alt stat. Ceea ce dreptul international interzice in mod clar este promovarea secesiunii in conditii contrare jus cogens (principii de drept international public general acceptate, de la care nu se poate deroga), cum ar fi schimbarea suveranitatii teritoriale prin „folosirea ilegala a fortei” (opinia consultativa a Curtii Internationale de Justitie in cazul Kosovo-alineat 81)5.

Dreptul si practica internationala modernă converg in a nu accepta scoaterea principiului de drept international al auto-determinarii popoarelor din contextul istoric al colonialismului in care acesta a fost recunoscut si transpunerea acestuia in argumentatiile ce justifica un drept la secesiunea unilaterala in cazul statelor nationale independente.

Precedentul Kosovo

Cazuistica politică internatională și jurisprudenţa relevantă (de pilda, cazul secesiunii regiunii Quebec – Curtea Suprema de Justitie a Canadei), confirma insa realitatea geopolitica a declaratiilor de independenta si actelor de secesiune unilaterala exercitate in temeiul principiului auto-determinarii si/sau in contradictie cu dreptul intern si international, insa care nu afecteaza situatia de facto in ultima instanta, si anume secesiunea statelor.

In asemenea situatii devine relevanta tema statalitatii, respectiv, care din cele doua concepţii majore prevaleaza in abordarea comunitatii internationale: teoria constitutiva, care sustine ca recunoasterea de catre comunitatea internationala reprezinta criteriul esential al statalitatii, sau teoria declarativa, care sustine ca statalitatea reprezinta un statut juridic ce este independent de recunoastere (avand la baza Conventia de la Montevideo privind drepturile si obligatiile statelor din 1933, care stabileste criteriile ce definesc statalitatea: 1) o populatie permanenta; 2) un teritoriu definit; 3) un guvern; si 4) capacitatea de a intra in relatii cu alte state).

5 Comisia de drept international a ONU a stabilit ca daca o declaratie de independenta este emisa cu incalcarea jus cogens (principiile de drept international general acceptate), indepedenta astfel declarata este considerata ilegala, iar comunitatea internationala are obligatia sa se abtina de la recunoasterea actului politic de independenta. In acelasi sens, Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor (art. 52), declara ca nule tratatele incheiate urmare a utilizarii fortei sau amenintarii cu forta, in contradictie cu principiile de drept international din Carta ONU.

Chiar si in situatia unui grad ridicat de recunoastere internationala a unui act de secesiune, aceasta nu va confirma legalitatea unui asemenea act politic din perspectiva dreptului international. Mai mult, atunci cand secesiunea are loc in contradictie cu jus cogens (cum am aratat mai sus, cazul schimbarii suveranitatii terioriale prin utilizarea fortei sau a amenintarii cu forta sau prin încălcarea unor tratate internationale), dreptul international este ferm in a impune obligatia statelor de a nu recunoaste statalitatea astfel formata (principiu confirmat si prin art. 40 si 41 din Articolele Comisiei de Drept International a ONU privind raspunderea statelor pentru fapte internationale ilicite).

Promovarea de catre Moscova a unor similitudini intre secesiunea Crimeei si cazul independentei Kosovo in scopul justificarii secesiunii din perspectiva dreptului international, nu este fundamentată. Inainte de toate, prin opinia sa consultativa in cazul Kosovo, CIJ nu a confirmat legalitatea statalitatii Kosovo, ci doar a sustinut ca declaratia de independenta nu contravine dreptului international. Apoi, premisele declararii independentei Kosovo au fost cu totul diferite, regiunea respectiva aflandu-se sub administrare internationala la acel moment dat, motivatia fiind presiunile etnice la care era supusa populatia kosovara, ceea ce nu pare sa fi fost cazul populatiei rusofone din Crimeea. De asemenea, Kosovo nu a fost recunoscut ca stat de intreaga comunitate internationala (deosebit de relevanta fiind absenta recunoasterii la nivelul ONU). In plus, in cazul Crimeii exista indicii ca secesiunea a avut loc in contextul prezentei unor forte militare, altele decat cele ale statului ucrainean, deci, sub amenintarea fortei. Si, nu in ultimul rand, actele de putere politica ale Rusiei emise in scopul integrarii/anexarii regiunii Crimeea au avut un scop si au produs efecte contrare dreptului international, in particular, in raport cu Tratatul bilateral de prietenie, cooperare si parteneriat dintre Ucraina si Rusia din 1997 (care statueaza in art. 3 principiul respectarii integritatii teritoriale) si Tratatul dintre cele doua tari privind statutul flotei ruse la Marea Neagra. Fata de acest ultim aspect, pozitia Kremlinului pare insa sa fie clarificata prin declaratiile Presedintelui Putin din 4 martie 2014, la o conferinta de presa in Novo Ogariovo: daca in Ucraina ar avea loc o revolutie, ar rezulta un nou stat cu care Rusia nu considera ca are incheiat vreun tratat. Desigur, schimbarea de regim de la Kiev nu ar afecta, in opinia presedintelui rus, situatia datoriilor Ucrainei catre Rusia.

In fapt, situatia din Crimeea se aseamana mult mai mult cu cazul Ciprului. Dupa ce populatia turca din nordul insulei Cipru si-a declarat independenta in 1983 (sprijinită de prezenta militara turca pe teritoriul insulei) si a procedat la crearea statului denumit Republica Turca a Ciprului de Nord, pana in ziua de azi, singurul stat care a recunoscut statalitatea noii entitati a ramas Turcia. Un rol important in directionarea atitudinii comunitatii internationale fata de situatia din Cipru l-au reprezentat si rezolutiile Consiliului de Securitate al ONU prin care declaratia de independenta ciprioto-turca a fost declarata ilegala, iar comunitatea internationala a fost îndemnată sa nu recunoasca noua entitate statala. In ceea ce priveste regiunea sudica a insulei, populata de etnici greci, aceasta a dobandit recunoasterea internationala deplina (exceptând recunoasterea din partea Turciei), fiind stat membru al UE si al ONU.

In pofida acestei stari de drept, Republica Turcă a Ciprului de Nord a continuat sa actioneze de facto ca un stat deplin suveran, contribuind insa la mentinerea unei stari tensionate in zona sud- est Mediteraneana, in special in ceea ce priveste relatiile dintre Turcia, Cipru si Grecia. Felul in care aceste tensiuni s-au manifestat in privinta explotarii resurselor de hidrocarburi din Bazinul Mediteranean prezinta un interes deosebit in anticiparea evolutiilor energetice din Bazinul Marii Negre, aspecte pe care le vom trata in continuare.

Justificarea anexării Crimeeei în dreptul internaţional

Revenind la Crimeea, este evident ca în viitorul apropiat vom asista la incercarile Rusiei de a legitima juridic exercitarea suverantitatii sale asupra teritoriului Crimeei, mai ales prin impunerea starii de facto in relatiile sale internationale, ceea ce va pune in discutie daca Rusia va mai fi tinuta sau nu, ca stat successor, de obligatiile internationale ale Ucrainei care priveau suveranitatea exercitata de Ucraina asupra peninsulei. Si aici ne referim, indeosebi, la aspectele ce tin de platoul continental si zona economica exclusiva din Marea Neagra.

In anticiparea pozitionarii Rusiei in problema preluarii sau nu de catre aceasta a unor drepturi si obligatii internationale ale Ucrainei cu privire la teritoriul Crimeei (inclusiv zonele adiacente din Marea Neagra), apreciem ca necesara analiza aplicabilitatii dreptului international public in materia succesiunii statelor la cazul dat.

In teoria, practica si cadrul normativ al dreptului international public exista doua curente principale in privinta succesiunii statelor la tratate internationale:

•teza succesiunii universale a statului succesor la tratatele internationale ale statului predecesor; și

•teza tabula rasa (derivand din principiul de drept roman res inter alios act, i.e. actele dintre doua parti nu pot beneficia sau dauna tertilor), conform careia statul succesor poate selecta tratatele predecesorului la care doreste sa devina parte.

Aspectele ce tin de succesiunea statelor in drepturi si obligatii internationale isi afla materia principala in Conventia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate precum si in cutuma internationala.

Articolul 6 din Conventie stabileste ca aceasta se va aplica numai efectelor unei succesiuni statale ce are loc in conformitate cu dreptul international si, in particular, cu principiile de drept international inscrise in Carta ONU. După cum am aratat mai sus, legalitatea secesiunii si integrarii Crimeei in Federatia Rusa nu poate fi sustinuta fara echivoc, avand in vedere elementele factuale (A existat sau nu ocupatie militara straina? A fost sau nu folosita forta sau amenintarea cu forta?).

Pe de altă parte, Federatia Rusă nu este parte la aceasta Conventie, deși Ucraina este. Aceasta ar putea insemna ca respectiva Conventie nu e aplicabila in speta Crimeei, urmand in schimb a se apela la cutuma/principiile generale din dreptul international public. De asemenea, trebuie mentionat ca respectiva Conventie nu traseaza o distinctie clara intre cazurile diverse de transfer de suveranitate asupra unui teritoriu (secesiune sau cesiune, absorbtie sau unificare, separare sau dezmembrare statala etc.), ceea ce nu face decat sa adauge la complexitatea interpretarilor.

Aplicabilitatea Conventiei de la Viena in speta Crimeei ar insemna ca in caz de secesiune, statul succesor (in cazul de fata Federatia Rusă) să preia automat tratatele predecesorului (in cazul nostru Ucraina) cu privire la teritoriul asupra caruia are loc transferul de suveranitate, exceptand cazul in care statele implicate convin altfel sau in cazul in care rezulta din tratatul supus succesiunii sau in alt mod, ca aplicarea acestuia in privinta statului succesor ar fi incompatibila cu scopul si obiectul tratatului sau ar schimba radical conditiile de operare a tratatului respectiv (articolele 31 si 34, care se aplica in caz de unificare si separare a statelor6). Extrem de important pentru analiza noastra este si prevederea din Conventie care stabileste ca o

6 Probabil ca in lupta juridica asociata noului statut al Crimeei, in situatia in care aplicabilitatea Conventiei de la Viena ar fi pusa in discutie, Federatia Rusa va incerca sa faca apel la prevederile articolului 16 din Conventie, care consacra regula tabula rasa in cazul “noilor state independente”, argumentand ca inainte de a deveni parte a Federatiei Ruse, Crimeea s-a transformat in stat independent, neavand obligatia de a prelua obligatiile relevante din tratatele international incheiate de Ucraina. Teoria si practica internationala sunt insa aproape unanime in a lega aplicabilitatea acestui articol 16 si a cutumei internationale care reflecta acelasi principiu de situatia procesului de de-colonizare, si anume de criteriul “dependentei si identitatii statale” si nu de cazurile de secesiune. succesiune de state nu va avea efecte asupra tratatelor ce stabilesc regimul frontierelor sau a celor care se refera la utilizarea unor anumite teritorii (articolele 11 si 12 din Conventie).

In situatia in care pentru cazul Crimeei se pune problema inaplicabilitatii Conventiei de la Viena, atunci ar urma sa devina aplicabila cutuma in dreptul international public. O prima clarificare necesara in situatia necesitatii interpretarii cutumei internationale in aceasta materie intr-un asemenea context ar fi daca Conventia de la Viena insasi nu reflecta cutuma internationala. Majoritatea doctrinei in materie accepta insa teza ca respectiva Conventie (prin continutul sau inovator in materia succesiunii) nu reflecta, in intregime, cutuma internationala (exceptand insa, de exemplu, prevederile articolului 12, precizat anterior, care a fost declarat de CIJ în speta Gablkovo-Nagymaros-Ungaria vs. Slovacia 1997 ca făcând parte din cutuma dreptului international public).

Cutuma internationala si practica statala in privinta sucessiunii statelor a aplicat in mod traditional teoria tabula rasa in cazul statelor noi independente (statul independent nou creat va porni in viata sa internationala liber de orice drepturi si obligatii stabilite prin tratate internationale in sarcina statului predecesor, exceptand acele drepturi si obligatii stabilite prin tratate referitoare la regimul frontierelor si acele tratate in care exista acord de vointa pentru continuarea lor cu statul succesor), in timp ce in cazul statelor care nu au reprezentat „teritorii dependente” cutuma stabileste regula succesiunii universale/continuitatii7, in baza careia statul succesor va prelua tratatele predecesorului.

Este important de retinut ca in privinta ambelor principii, din ratiuni de stabilitate geopolitica, cutuma internationala exclude de la orice revizuire sau respingere a succesiunii pentru tratatele care se refera la delimitari de frontiera sau la utilizarea unor teritorii.

Parcurgerea acestor elemente de drept international prezinta o relevanta deosebita in ceea ce priveste obligatiile si drepturile statelor riverane Bazinului Marii Negre – mai precis, daca Rusia si/sau Ucraina vor continua sa respecte angajamentele internationale privind delimitarea platoului continental si a zonelor economice exclusive asumate pana in prezent cu celelalte state riverane. In sens economic, aceste aspecte de drept vor fi intens vehiculate in viitorul apropiat, atunci cand, in mod inevitabil, va fi supusa dezbaterii explorarea si exploatarea potentialului de hidrocarburi din Marea Neagra.

7 Cazul Kosovo insa a imprimat noi tendinte in aceasta privinta, in sensul preferintei aplicabilitatii teoriei succesiunii universale (prin mecanismul asa-numitelor acorduri devolutive de transfer de instrumente internationale intre statul predecesor si cel succesor).

Cel mai probabil, Rusia va pleda pentru inaplicabilitatea Conventiei de la Viena, ceea ce va plasa disputa in zona principiilor de drept international general acceptate (cutuma). In aceasta ipoteza, lupta argumentelor (alaturi, desigur, de problema legalitatii actului insusi de secesiune si anexare) se va purta in jurul criteriului „dependentei si identitatii” Crimeii, respectiv daca separarea sa de Ucraina a fost un act de autodeterminare (spre a justifica aplicarea regulii tabula rasa), sau daca Crimeea nu s-a manifestat ca un teritoriu dependent pana la secesiune (ceea ce ar justifica aplicarea regulii continuitatii).

3. Situatia activitatilor petroliere offshore din Marea Neagra (inclusiv Marea Azov) in contextul noului statut al Crimeii

Până la secesiunea Crimeei, Ucraina delimitase perimetre petroliere offshore in largul coastei peninsulei Crimeea, dintre care cele mai importante sunt Skifska, Forosa, Prikerchinskaya si Tavriya. Cu puţin timp inainte de căderea regimului Ianukovici, guvernul ucrainean s-a aflat foarte aproape de a semna un acord de impartire a productiei pentru perimetrul Skifska cu Exxon Mobil si Royal Dutch Shell, avand ca parteneri companiile OMV-Petrom si compania de stat ucraineana Nadra Ukrainy (licitatie contestata de compania ruseasca Lukoil). Pentru perimetrul Prikerchinskaya, un acord de impartire a productiei a fost semnat in 2013 cu un consortiu condus de compania italiana ENI (din care fac parte EDF, Vody Ukrainy si Chornomornaftogaz) pentru zona de sud, iar pentru rest, cu un alt consortiu ucraino-rus condus de Vanco (compania oligarhului Rinat Ahmetov), impreuna cu Lukoil.

Dezvoltarile in domeniul petrolier din Ucraina l-au determinat pe fostul premier al Ucrainei Mykola Azarov sa declare in vara lui 2013 ca se asteapta ca Ucraina sa dobandeasca suficienta in productia domestica de gaze naturale in urmatorii 10 ani, urmand ca probabil sa isi permită exporturi in jurul anului 2020. În prezent, 2/3 din gazul consumat in Ucraina este importat din Rusia, Ucraina fiind al doilea cel mai important client de gaze naturale al Rusiei, după Germania.

Tensiunile ce macină și astăzi regiunea au determinat însă Exxon Mobil sa declare in martie 2014 ca va suspenda orice activitate in perimetrul Skifska pana la solutionarea situatiei din Ucraina. Shell a anuntat incetarea oricaror discutii pe acest proiect.

Din punct de vedere juridic, aceste companii petroliere se afla in situatia unor acorduri petroliere incheiate cu un partener (guvernul ucrainean) care, prin pierderea jurisdictiei asupra zonei economice exclusive din Marea Neagra in favoarea Federatiei Ruse, nu mai detine controlul de facto asupra drepturilor acordate companiilor, drepturile sale suverane rămânând fără obiect.

În plus, imediat ulterior declararii independentei regiunii Crimeea, parlamentul local a decis nationalizareaactivelorsubsidiareicompanieinationaleucrainieneNaftogaz, Chornomornaftogaz, inclusiv drepturile detinute de aceasta asupra platoului continental si zonei economice exclusive din Marea Neagra. Guvernul local a anuntat apoi ca va pregati respectiva companie pentru privatizare, Gazprom fiind singura companie care ar fi exprimat interes. Chornomornaftogaz asigura 7,9% din productia nationala de gaze naturale a Ucrainei si 2,4% din productia de titei. Detine licente pentru 17 perimetre, din care 15 de gaze naturale si 2 de titei, atat onshore cat si offshore, precum si facilitati de stocare gaze (depozitul Glebovskoye din Crimeea).

Odată calmate tensiunile militare si etnice din Ucraina, nationalizarea Chornomornaftogaz va atrage cu siguranţă reactia Ucrainei in sensul ridicării de pretentii juridice impotriva Moscovei, a autoritatilor din Crimeea precum si impotriva oricarei companii care va prelua active Chornomornaftogaz. Reactia Ucrainei va fi insa slabita in conditiile presiunilor legate de alimentarea tarii cu gaze naturale din Rusia si de plata restantelor la furnizarile de gaz. Desi Gazprom a fost indicata ca favorita in cazul unei privatizari a companiei Chornomornaftogaz, o asemenea achizitie nu va fi o decizie usoara pentru Gazprom, tinand cont de situatia juridica neclara si de potentialul unei asemenea tranzactii de a afecta relatiile deja deteriorate ale Gazprom cu piata europeana. In plus, Gazprom nu s-a aratat foarte interesata pana acum de proiectele offshore din Bazinul Mării Negre8. Doar companiile rusesti Rosneft (in joint venture cu Lukoil, Exxon si Eni) si Lukoil au manifestat interes si prezenta pana acum in zona Marii Negre. Si totusi, Rusia va trebui sa identifice o solutie pentru asigurarea alimentarii cu gaze a Crimeei, in conditiile in care respectiva regiune nu poate acoperi consumul prin resursele disponibile aflate pe teritoriul sau, iar importul ar presupune un tranzit ucrainean, greu de conceput a fi realizabil in conditiile date.

Exceptând probabil companiile ruse, nu e de asteptat ca activitatile offshore sa fie reluate in zonă în curand, datorita statutului juridic incert al regiunii Crimeea. Chiar si in ceea ce priveste companiile ruse potential interesate de zona, ramane de vazut cum vor fi rezolvate aspectele ce tin de legislatia domestica rusa, precum amendamentele din 2008 la Legea subsolului, care

8 Ultima propunere de colaborare din partea Naftogaz Ucraina din 2008 nu a stârnit interesul Gazprom. 14

prevede ca proiectele offshore se vor desfasura numai de catre companii detinute cel putin 50% de catre statul federal rus si care au o experienţă mai mare de 5 ani in industrie. In plus, in situatia in care Rusia ar proceda la activităţi petroliere in perimetrele offshore adiacente Crimeei, s-ar confrunta cu o alta provocare de natura tehnica si logistica, si anume transportul eventualei productii de titei si gaze naturale către terminale petroliere sau reţele magistrale. In aceasta privinta, Rusia va cauta sa dezvolte o infrastructura de transport energetic peste strâmtoarea Kerci. Așadar, controlul asupra Crimeii reprezinta si un factor de cost pentru Moscova.

Pentru ţările regiunii, cea mai importanta evolutie o reprezinta o posibila reconsiderare a delimitării mărilor teritoriale, platourilor continentale si zonelor economice exclusive, după preluarea controlului asupra Crimeei de catre Federatia Rusă.

Din aceasta perspectiva, situatia Ucrainei este dramatica din toate punctele de vedere (economic, militar, energetic). Potrivit principiilor internationale in materia dreptului marii si prevederilor Conventiei ONU privind dreptul Marii (UNCLOS) (atat Rusia, cat si Ucraina sunt parti la Conventie), o redefinire a delimitarilor teritoriale in Marea Neagra si Marea Azov intre Ucraina si Rusia va strangula, practic, orice cale de acces a Ucrainei la Marea Neagra.

Ucraina ar ramane cu o mica portiune de a lungul coastei sud-estice de la punctul nordic al Crimeei pana la gurile Dunarii si o portiune redusa in Marea Azov, fară access la strâmtoarea Kerci.9 Evident, marea teritoriala, platoul continental si zona economica exclusiva sunt elemente a caror delimitare trebuie sa faca obiectul negocierilor si al acordului statelor riverane, dupa cerintele UNCLOS, conform dreptului international. În cazul de fata, Ucraina va fi insa nevoita sa negocieze in conditiile prezentei flotei ruse a Marii Negre (probabil tot mai pregnanta in perioada ce urmeaza) si a unei presiuni tot mai mari pe tema populatiei rusofone si a relatiei de dependenta in asigurarea aprovizionarii cu gaze din Rusia. In plus, pentru a avea acces la marea libera, Ucraina nu va putea decat sa o faca prin apele aflate sub jurisdictia Romaniei sau Rusiei. In privinta accesului la marea libera din Marea Azov, controlul va apartine total Rusiei, prin stramtoarea Kerci.

9 În contextul eforturilor Moscovei de a consolida o legătură pe uscat între Crimeea și mainland-ul Federaţiei Ruse – o centură de circa 10 km lăţime de-a lungul coastei Mării de Azov – este remarcabilă implicarea, la mijlocul lunii mai, a muncitorilor siderurgiști din Mariupol în preluarea controlului de la forţele separatiste pro-ruse, în numele ordinii civile și al stabilităţii economice. În fapt, este evident că oligarhii ucraineni joacă în continuare un rol activ, manifestând un pregnant simţ al oportunităţii.

Facand abstractie de legalitatea apartenentei Crimeei la Federaţia Rusă (care ar trebui sa invalideze orice pretentii rusesti din perspectiva dreptului international), o redefinire a limitelor teritoriale in Marea Neagra nu ar putea afecta in mod direct si teoretic decat Ucraina, amplificand riscurile sale de securitate.

Pentru Romania este esential a se cunoaste dacă exercitarea suveranitatii ruse asupra Crimeei va putea justifica, conform tratatelor, principiilor de drept international si UNCLOS, o rediscutare a delimitarilor maritime intre Rusia si Romania, ca stat riveran adiacent.

4. Implicaţii asupra României

Romania a incheiat cu Ucraina Tratatul de bază privind relatiile de bună vecinătate si cooperare, intrat in vigoare la 22.10.1997. Tratatul circumscrie relatiile bilaterale principiilor stabilite prin Carta ONU, Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o noua Europa si celelalte documente ale OSCE. Consacrand principiul inviolabilitatii frontierelor, tratatul bilateral precizeaza ca partile vor agrea separat si ulterior regimul frontierelor (prin tratat), precum si delimitarea platoului continental si a zonei economice exclusive. Tratatul nu face nici- o referire precisa la exploatarea resurselor subsolului din Bazinul Mării Negre.

In sensul celor agreate prin tratatul bilateral, Romania si Ucraina au incheiat ulterior Tratatul privind regimul frontierei de stat romano-ucrainiene, colaborarea si asistenta mutuala in probleme de frontiera, intrat in vigoare la 27 mai 2004. Articolul 1 din acest Tratat stabileste cateva principii care vor fi aplicate de parti in delimitarea platoului continental si a zonei economice exclusive. Singurul text care face referire la exploatarea resurselor din subsol este Articolul 18, care stabileste ca lucrarile de prospectare si exploatare a subsolului se pot efectua pana la cel mult 20 de metri de linia frontierei de stat, daca partile nu convin altfel.

Blocarea negocierilor dintre cele doua state in privinta delimitarii platoului continental si a zonei economice exclusive din Marea Neagra (inclusiv statutul Insulei Serpilor) a determinat supunerea acestui proces de catre Romania (in acord cu Ucraina) sub jurisdictia Curtii Internationale de Justitie. La data de 3 februarie 2009, CIJ s-a pronuntat, stabilind liniile de delimitare.

Ulterior pronuntarii CIJ, Romania a incheiat numeroase acorduri petroliere de concesiune pentru activitati de explorare si exploatare pana la limita platoului sau continental si a zonei economice exclusive (perimetrele Pelican, Muridava, Cobalcescu, Rapsodia, Trident, Neptun). Activitatile in acest perimetre petroliere sunt in plina desfasurare.

Urmare a secesiunii si alipirii Crimeii la Federatia Rusa, Romania se vede pusa in situatia de facto de a avea frontiera comuna in Marea Neagra cu Federatia Rusa. Raportat la aceasta realitate, problema centrala este de a cunoaste daca exploatarea de catre Romania a resurselor subsolului din bazinul Marii Negre este cumva pusa in pericol de jure sau de facto.

In derularea jocului geopolitic din Marea Neagra precum, probabil, si in perspectiva geopolitica mai vasta, Rusia ar putea sustine ca actele internationale incheiate de autoritatile ucrainiene in trecut, si mai ales cele care tineau si de apartenenta Crimeii la Ucraina (cum ar fi cele privind delimitari de frontiera sau de mare teritoriala) nu ii sunt opozabile, fortand o rediscutare a acestora, nu neaparat din dorinta de a obtine o solutie favorabila, cat mai ales de a induce o stare de incertitudine geopolitica in zona.

Rusia ar putea sustine, de pildă, că nu mai recunoaște și nu se consideră ca succesor al Tratatului bilateral de prietenie, respectiv al Tratatului de delimitare a frontierei dintre Romania si Ucraina sau ca nu apreciaza ca opozabila decizia CIJ in speta Romania-Ucraina, cu privire la elementele de teritoriu care sunt legate de Crimeea. Într-o asemenea situatie, s-ar pune problema succesiunii statelor la tratate, respectiv a naturii juridice (de izvor de drept) si a efectelor deciziei CIJ in speta Ucraina-Romania.

Această eventualitate este, totuși, improbabilă văzută în lumina practicii consacrate a Rusiei în relaţiile sale internaţionale de a se prevala de tratate, nu de a le denunţa. Într-adevăr, după cum este menţionat în tratatul de încorporare a Peninsulei Crimeea în Federaţia Rusă, din 18 martie 2014, Moscova se obligă să aplice dreptul internaţional în ceea ce privește graniţele maritime în Mările Neagră și de Azov (Art. 4, par. 3).10

Fapt este încă că nici Romania, nici Rusia nu au devenit state parti la Conventia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate, ceea ce inseamna ca in privinta succesiunii drepturilor si obligatiilor Ucrainei in relatia cu Romania (pe aspectele ce tin teritorial de dreptul marii), va deveni aplicabila cutuma internationala. Confruntarea ar putea fi deci intre aplicarea principiului tabula rasa in succesiune (ce ar putea fi sustinut de Federatia Rusa) si cel al continuitatii (sustinut de Romania). Dupa cum am aratat deja, principiile de drept international insa nu permit extinderea efectelor succesiunii in ceea ce priveste tratatele ce delimiteaza frontiere sau utilizarea unor teritorii, ceea ce ar insemna, teoretic, ca regimul de frontiera stabilit prin tratatele Romaniei cu Ucraina va rămâne neafectat.

În scenariul improbabil al unei relatii ruso-române divergente în problema delimitarii teritoriale in Marea Neagra intervin si obligatiile din tratatul bilateral incheiat intre Romania si Federatia Rusa la 04.07.2003 si intrat in vigoare la 27 august 2004, care face trimitere la Carta ONU, Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o noua Europa si celelalte documente ale OSCE, reafirmand inadmisibilitatea folosirii fortei sau a amenintarii cu forta impotriva integritatii teritoriale. Si totusi, atat Tratatul bilateral de baza care, datorita conjuncturii istorice de la data incheierii sale, nu contine prevederi care se referă aprofundat la aspectele de integritate si delimitare teritoriala (Romania nu are granita comuna cu Federatia Rusă), cat si mecanismul exclusiv de asigurare a respectarii acestuia (ca in cazul oricarui alt tratat) prin intermediul Consiliului de Securitate al ONU (in care Rusia detine drept de veto), ne fac să estimăm – având in vedere și preferinta Rusiei, mai ales in situatii limita, spre abordari politice si geopolitice cu acoperire legalistă, în detrimentul spiritului legii – că respectivul tratat nu va conta intr-o eventuala disputa romano-rusă.

Moscova ar putea, de asemenea, sustine ca Decizia CIJ din 2009 prin care s-a procedat la delimitarea platoului continental si a zonei economice exclusive din Marea Neagra intre Romania si Ucraina nu ii este opozabila. Intr-adevar, deciziile instantei internationale nu sunt opozabile decat partilor care au agreat sa supuna disputa sub jurisdictia curtii. Discutia poate fi extrem de complexa in aceasta privinta, dreptul international nebeneficiind de o codificare clara. Ar trebuie ca solutia atinsa si acceptata de Romania si Ucraina urmare a deciziei Curtii sa fie acceptată ca facând parte din cutuma internationala si astfel sa faca parte din dreptul international. Alfel spus, ar trebui ca decizia Curtii sa fie considerata ca izvor de drept international. Problematic este ca aceste aspecte inca fac obiectul dezbaterilor doctrinare.

Astfel cum am aratat, Conventia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate stabileste ca o succesiune de state nu va avea efecte asupra tratatelor ce stabilesc regimul frontierelor sau a celor care se refera la utilizarea unor anumite teritorii (articolele 11 si 12 din Conventie). In conceptia Convenţiei, prin „tratat” se intelege un „acord international incheiat intre state in forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie incorporat intr-un singur instrument sau doua sau mai multe instrumente legate intre ele, indiferent de modul in care este descris”.

Evident, in general, o hotarare a CIJ nu poate intra in definitia „tratatului” de mai sus. In cazul particular insa al deciziei CIJ din speta Ucraina-Romania, se poate aprecia ca aceasta a urmat si a fost emisa in virtutea acordurilor bilaterale dintre cele doua ţări, in particular in temeiul prevederilor Tratatului bilateral de baza. Dintr-o asemenea perspectiva, decizia CIJ, necontestata fiind de parti si fiind aplicata ca atare, poate fi considerata ca facand parte din setul de „mai multe instrumente legate intre ele” care formeaza un tratat in sensul prevederilor Conventiei de la Viena din 1978 si a Conventiei de la Viena din 1969 privind dreptul Tratatelor. Intr-o asemenea interpretare, Rusia si Romania trebuie sa fie tinute sa respecte delimitarea teritoriala din Marea Neagra agreata intre Ucraina si Romania, in virtutea lui jus cogens si a spiritului, daca nu literei articolelor 31, 34 si, respectiv, 11 si 12 din Conventia de la Viena (Romania si Rusia nefiind parte la acest tratat), delimitare ce intra in familia „tratatelor ce stabilesc regimul frontierelor sau a celor care se refera la utilizarea unor anumite teritorii”.

Revenim insa cu precizarea că nici Rusia, nici Romania nu sunt părţi la cele doua Conventii de mai sus, ceea ce nu confera eficienta definitiilor oferite de aceste tratate in cazul deciziei Curtii privind delimitarea dintre Romania si Ucraina, decat daca cele doua tratate, respectiv, decizia Curtii pot fi considerate ca facand parte din cutuma internationala – într-adevăr, expertii sunt unanim de acord ca Conventia privind dreptul tratatelor reflecta cutuma internationala.

In situatia in care nu poate fi sustinuta interpretarea conform careia decizia CIJ poate fi considerata ca facând parte din setul de tratate romano-ucrainiene privind regimul frontierelor (si nici parte a dreptului international, ca o cutuma), Rusia ar putea avea in vedere o revizuire a deciziei Curtii (deciziile nu pot fi atacate), in temeiul articolului 61 din Statutul CIJ (desi Statutul Curtii consacra principiul autoritatii lucrului judecat (res judicata) in articolul 60; articolul 61 permite revizuirea, in anumite conditii, a unei decizii in cazul „descoperirii unor factori decisivi necunoscuti curtii la momentul emiterii deciziei”). Consideram insa ca secesiunea si alipirea Crimeii la Federatia Rusa nu ar putea, intr-o interpretare rezonabila, sa reprezinte o „descoperire a unor fapte”.

Prin urmare, dacă Rusia va alege să nu respecte decizia CIJ din speta Ucraina-Rusia, se va pune problema asigurării respectarii/executarii deciziei, fapt care, si in aceasta situatie, presupune forta executorie a Consiliului de Securitate al ONU, unde Rusia are drept de veto.

Un alt plan al unor posibile provocari rusesti la adresa exercitarii suveranitatii si a oricaror activitati economice de catre Romania in platoul sau continental si zona economica exclusiva (plecand de la premiza ca integrarea Crimeei in Federatia Rusa este un fait accompli, lăsând în suspensie statutul juridic al acestui act politic), poate avea in vedere promovarea unor pretentii de natura economică și de mediu legate de eventuale activitati de productie de gaze naturale si titei in perimetrele romanesti.

Tratatul privind relatiile prietenesti si de cooperare dintre Romania si Federatia Rusa din 04.07.2003, intrat in vigoare la 27 august 2004, stabileste la articolul 8 ca părtile vor colabora in domeniul protectiei naturii in zona Mării Negre, precum si in scopul utilizarii rationale a resurselor economice ale Marii Negre. In virtutea unei asemenea prevederi si intr-un cadru de discutii cu continut potential litigios, Rusia ar putea sustine ca activitatile petroliere romanesti aduc atingere mediului marin. In masura in care o asemenea tema se acutizeaza, prin prezenta militara in bazinul Marii Negre, Rusia ar putea „impune” de facto chiar o suspendare a activitatilor petroliere, ceea ce ar afecta serios planurile de securitate energetica a Romaniei.

Un alt element de natură a permite o „interventie” a Federatiei Ruse in activitatile petroliere ale Romaniei in propria zona economica exclusivă este absenta oricaror acorduri interguvernamentale de unitizare11 intre Romania si Ucraina (plecand de la premiza ipotetică ca acestea ar trebui sa fie preluate de Rusia in virtutea principiilor de drept privind succesiunea statelor). Practic, in situatia in care companiile titulare de concesiuni offshore acordate de statul român ar face descoperiri si ar demara exploatarea unor rezervoare de petrol ce se extind peste limitele platoului continental si ale zonei economice exclusive in zona maritima a Crimeei, este de asteptat ca Rusia să determine începerea de negocieri legate de acorduri de exploatare in comun (pooling and joint petroleum development and operating agreements), avand sustinere in acordurile internationale multilaterale (UNCLOS, Carta Drepturilor si Obligatiilor Economice ale Statelor 1974). In context geopolitic, asemenea negocieri pot fi indelungate si complexe (dreptul international nu impune o obligatie de a încheia un acord de dezvoltare în comun a resurselor naturale, ci doar de a coopera in acest sens), cu impact mod direct asupra aspiraţiilor romanești de securitate energetica. Desigur, este relevant și faptul că, spre deosebire de Ucraina, pentru care offshore-ul Mării Negre reprezenta un element crucial de sporire a securităţii energetice, Rusia nu este nicidecum presată de astfel de consideraţii. Dimpotrivă, ar avea mai degrabă interesul de a temporiza demararea unor proiecte comerciale ale altor state riverane, cu scopul menţinerii statutului de monopol regional.

11 Cel mai bun exemplu ca model este tratatul dintre Marea Britanie si Norvegia, care reglementeaza un cadru inter-guvernamental de promovare institutionala a cooperarii in vederea dezvoltării in comun a perimetrelor din Marea Nordului.

In atari conditii, in situatia in care Rusia ar alege calea politicii de putere brută in spatiul de granita al UE si NATO si ar contesta efectele deciziei CIJ in speta Romania vs Ucraina, Rusia ar avea doua optiuni:

•abordarea geopolitică, angrenând Romania in situatii complexe, în regim de power play (soft sau hard, în funcţie de relevanţa și puterea Romaniei ca stat membru NATO si, in plan secundar, al UE);

•abordarea juridică și judiciară, sub confortul pozitiei detinute în Consiliul de Securitate al ONU.

Desigur, cea mai probabilă este combinarea acestor două opţiuni.

În privinta abordarii geopolitice, un asemenea „joc” se va desfasura in condiţii volatile. Situaţia din Ucraina se va menţine ca arc de criză o lungă perioada de timp. In incercarea de a se distanta de Ucraina ca stat de tranzit, Rusia va pune accent pe orice alternative, cum ar fi, de pilda, gazoductul South Stream si consolidarea unor relatii bilaterale cu state europene ce sunt profund implicate in spatiul energetic din Bazinul Pontic – alături de state riverane, precum Bulgaria si Turcia, state ca Austria, Italia, prezente cu companii energetice in zona.

Principalul factor „perturbant” in acest proces ar putea fi doar SUA, in momentul de fata. Romania, ca stat periferic dar totusi membru al UE si NATO, va putea beneficia de garanţii de securitate politica si teritoriala, insa in materie energetica12, atât timp cat la nivel comunitar nu se va fi conturat o serioasa politica comuna13, va fi nevoita sa se bazeze, in primul rand, pe capacitatile proprii de cunoastere, analiză, implementare și aliere strategică.

12 Am comparat anexarea Crimeii si efectele pe care aceasta le poate produce in Bazinul Mării Negre cu situatia din Cipru. De aproape jumatate de secol situatia din Cipru nu a putut fi solutionata nici de UE, nici de NATO. Confruntarea greco-turca afecteaza substantial promovarea proiectelor offshore in Mediterană. Turcia refuză sa recunoasca delimitarile teritoriale efectuate de Cipru si concesiunile petroliere atribuite de Cipru si, implicit, activitatile petroliere offshore din zona (vezi cazul explorarilor companiei Noble Energy din 2011), suprapunand propriile activitati de explorare atat in apele cipriote, cat si grecesti, acompaniate de nave militare turcesti si amenintand cu interventia armata. Tensiunile dintre cele doua state sunt departe de a se fi epuizat. Turcia nu este parte la UNCLOS, în timp ce UE este parte (iar UNCLOS face parte din acquis-ul comunitar).

13Relevante in ecuatia de securitate energetica a regiunii sunt și rezultateșe alegerile europene din acest an. Prevalenta dreptei europene la aceste alegeri, curtată intens de Rusia in ultima perioada, ar putea sa reduca din viteza proceselor integrationiste și să afecteze functionalitatea oricaror aliante sau pozitii comune ale României in incercarea de a administra situatia proiectelor energetice din Marea Neagra in relatia cu Rusia.

Sursa: http://www.enpg.ro/