de Radu Magdin

Modelul de preşedinte german, elegant, corect şi rece nu este apreciat de un popor latin, obişnuit cu conflictele politice şi foarte activ pe reţelele sociale.

Preşedintele Iohannis a făcut istorie, în 2014, ca reprezentant al unei minorităţi, proaspăt ales în fruntea României. Au fost mari speranţe cu privire la mandatul său, dar, pe modelul altor preşedinţi, încet şi sigur, au apărut dezamăgirile. Pas cu pas, o parte a populaţiei a aşteptat ca preşedintele să se poziţioneze pe marile teme ale societăţii, existând însă întârzieri sau lipsa unei opinii bine creionate.

Preşedintele a învăţat în umbră în ultimii doi ani şi a început să fie mult mai activ începând cu luna septembrie a anului 2016, prea târziu însă pentru a preveni o victorie a unei coaliţii în jurul PSD la alegerile parlamentare: pariul tehnocrat a fost unul eşuat din punct de vedere politic.

Orice viitoare strategie, în condiţii de coabitare cu un inevitabil guvern PSD, porneşte de la realism: rezultatele politice ale anului 2016, de la locale la parlamentare, sunt şi o înfrângere strategică pentru Iohannis. Acum însă este importantă regruparea şi concentrarea pe următorii 3 ani de activitate, care să permită, pe de o parte, o moştenire prezidenţială de calitate, şi pe de altă parte, o platforma pentru o posibilă reînnoire a mandatului. Cel puţin aşa e gluma în politica americană: „Ce îşi doreşte un preşedinte după primul mandat? Al doilea mandat”.

Pericole politice abundă: de la un preşedinte periodic pus în şah de majoritatea guvernamentală la pericole care ţin de sprijinul PNL pentru un nou mandat prezidenţial în 2019, indiferent că PNL este preluat (sau repreluat, cazul lui Antonescu) sau nu de cineva cu ambiţii de viitor preşedinte. USR nu va creşte suficient până în 2019 pentru a servi ca unică platformă de sprijin prezidenţial, plus că pot avea propriul favorit sau favorită.

Misiunea lui Iohannis

Preşedintele trebuie să facă o schimbare fundamentală de strategie, indiferent dacă este dispus să accepte acest lucru sau nu: trebuie să joace politic – când înţelept, când îndrăzneţ. Altfel, se va declara inevitabil înfrânt în 2019 – nu neapărat de servicii, vorba lui Constantinescu – sau nu va mai conta oricum ca actor politic, indiferent ce declară la final de mandat. Este important să fie înţelept pentru a face alianţe externe şi interne şi pentru a nu fi prins în capcane, ci a întinde unele majorităţii puternice din jurul PSD, respectiv îndrăzneţ pentru a puncta rapid când este cazul.

Una dintre cărţile fundamentale care se va juca în lunile şi anii următori o reprezintă opoziţia la PSD. Cu un USR şi un PMP în Parlament, precum şi un PNL care, până la urmă, îşi va reveni, este spaţiu redus de manevră politică dacă preşedintele nu îşi foloseşte greutatea instituţională şi constituţională pentru a arăta că, periodic, contează. În acest sens, Iohannis trebuie să ştie când să acţioneze la blocaj şi când nu merită o anumită bătălie, pentru a evita efecte dramatice.

De asemenea, mare grijă la PNL: partidul nu va mai suporta sugestii de lider de la Cotroceni dacă preşedintele nu va juca mai clar cu liberalii pe arena politică. Teoretic, ne îndreptăm spre un Guvern stabil până în 2020, deci PNL nu va ezita să aibă un alt candidat dacă va avea sentimentul că un candidat PSD îl poate învinge pe Iohannis în 2019: spectrul unui PSD omnipotent în decembrie 2019 va isteriza dreapta română, cu consecinţe imprevizibile, fidelitatea nefiind oricum previzibilă în politica românească.

Ce e de făcut?

O strategie cu două picioare este cheia, un picior reprezentând componenta pozitivă, celălalt – componenta negativă, de opoziţie faţă de PSD. În primul rând, România educată, proiectul său de suflet, trebuie să capete mai mare concreteţe şi să fie mai mereu în mintea românilor: un preşedintele care schimbă mentalităţile este un lider care îşi face treaba în faţa naţiunii române.

În al doilea rând, va conta ca preşedintele să ştie când şi cum să facă opoziţie la PSD şi când să fie constructiv. În fond, sunt chestiuni de interes naţional, precum anul aniversar 2018 şi preşedinţia română a UE în 2019, dar marea parte a politicilor publice au o aromă partinică şi pot fi sancţionate valoric de preşedinte, mereu argumentat însă pentru a fi cartea de vizită a unei viziuni de societate şi nu opoziţie pură şi simplă, de pe urma căreia oricum PSD se va victimiza sau va plusa în forţă când poate.

Un plus de diversificare regională de asemenea ajută: preşedintele României trebuie să fie şi în altă parte decât la Bucureşti, Sibiu şi Bruxelles. Există viaţă şi în Tecuci, Mureş sau Timişoara, de la oraşe mari la oraşe mici sau sate, unde, în mod ironic, preşedintele poate fi chiar mai bine primit ca în alte locuri, prin onoarea prin care o face locului: „Uite, maică, a venit Iohannis, aici la noi, la Puieşti!”.

Modelul de preşedinte german, elegant, corect şi rece, promovat până acum de Iohannis, nu este apreciat de un popor latin obişnuit cu conflictele politice, aflat în zona media 24/7 şi foarte activ pe reţelele sociale. Este nevoie de implicare pasionată: cu implicarea vine respectul pentru activitate, iar cu activitatea vine respectul pentru preşedinte ca actor politic şi instituţional, precum şi reînnoirea simpatiei politice.

În rest, rămân 3V cheie – voinţă, valori, viziune – care trebuie să reiasă din mesajele prezidenţiale în orice context. În fond, preşedintele este şeful statului: dacă el nu inspiră, atunci cine?