de Radu Preda

La cea mai recentă dezbatere din cadrul expoziţiei foto-documentare „Comunismul în România“, organizată de IICCMER şi Fundaţia Konrad Adenauer şi găzduită de Biblioteca Naţională, a participat şi cea pe care o numesc Blandiana Albaniei.

Jonila Godole este la început de mileniu III în rolul pe care Ana Blandiana şi regretatul ei soţ, Romulus Rusan, l-au avut în primii ani de după căderea comunismului. Prin angajamentul lor în favoarea unei culturi memoriale – exemplul cel mai convingător fiind Memorialul Sighet –, cei doi au impus un standard sub care nu avem voie să coborâm. Mutatis mutandis, Jonila Godole parcurge paşi similari într-o ţară afectată masiv de dictatura proletariatului. Dacă avem impresia că la noi a fost cel mai rău, să ne uităm la mica şi încă sângerânda Albanie.

Pentru a înţelege tragedia albaneză, să vedem câteva cifre. La o populaţie de puţin peste două milioane de locuitori pe atunci, Albania comunistă a avut 23 de închisori, în care au fost închişi 34.135 de deţinuţi politic, şi 48 de lagăre de muncă în care aveau să ajungă 59.009 de oameni, frecvent familii întregi până la a treia generaţie. 6.027 au fost executaţi sumar. 7.022 au murit în lagăre, mai ales în cele ataşate minelor. 984 au murit în puşcării, 308 pierzându-şi, în condiţiile de viaţă extreme, minţile. Ultimii deţinuţi politici şi „locuitori“ ai lagărelor au fost eliberaţi în 1992.

Dacă vrem să aflăm suprafaţa Albaniei, putem face un calcul pe cât de simplu pe atât de înfiorător: pentru patru locuitori şi pentru fiecare kilometru pătrat au fost construite în anii 1967-1991 nu mai puţin de 24 de buncăre. Totalul: peisajul este „sădit“ cu cca 700.000 de asemenea structuri din beton. Având dimensiuni diferite, ele trebuiau să asigure apărarea în cazul unui atac din exterior şi să sublinieze, simbolic şi faptic deopotrivă, izolarea sigurului stat ateu din lume, declarat ca atare de Enver Hoxha în 1967.

Dacă noi ne comparăm cu Germania, Albania se poate compara cu România. Altminteri decât la noi, accesul la actele fostei poliţii politice (Sigurimi) este teoretic posibil, legea din 30 aprilie 2015 fiind însă foarte lent şi cu multe piedici pusă în practică. Institutul similar IICCMER este dotat cu un buget modest, conducerea acestuia aflându-se în prizonieratul grevei parlamentare a opoziţiei. În plus, la ora actuală, se derulează prima dezbatere din ultimele două decenii dacă istoria falsificată de comunişti poate fi sursă valabilă de identitate naţională. Dar despre asta, în alt text.