de Radu Preda

O trăsătură comună regimurilor de teroare, indiferent de epocă, este nu atât decimarea opozanţilor, reali sau închipuiţi, cât mai ales înclinaţia către crime fără noimă, gratuite, de dragul de a le comite.

Se ştie: puterea se vede legitimată şi consolidată atunci când titularul ei poate face orice. În cazul dictaturii proletariatului, de la început şi până în ultima clipă, crima a fost un ingredient constant. Sigur, violenţa a cunoscut etape, intensităţi şi mijloace diferite. Ceea ce nu o transformă din aspră în blândă, ca şi cum ar fi dispărut, ci doar o regăsim altfel, sub alte chipuri. Am tot spus: dacă regimul Dej a aruncat pe români în puşcării şi lagăre, Ceauşescu a transformat într-o puşcărie România întreagă.

În mai toate dialogurile nenumărate purtate cu foşti deţinuţi politici şi deportaţi, cu dizidenţi de toate culorile, cu exilaţi şi rezistenţi, am încercat să aflu – iertată să îmi fie naivitatea! – care a fost mobilul brutalităţii. De ce au fost atâţia executaţi şi închişi, la ce a servit concret practica strămutărilor şi deportărilor, ce scop au atins alungările din ţară, altele decât cele motivate financiar prin „vânzarea“ la propriu a etnicilor evrei şi germani? Pe scurt: a fost motivată crima? Nu se putea fără ea?

Ucid, deci exist! Să fie acesta sloganul modernităţii eşuate?

Înclin să cred că o parte covârşitoare a forţei de distrugere de care a fost capabil în mod exemplar comunismului, la noi şi oriunde în lume, venea din frica eşecului. Convinşi de justeţea idealului lor, comuniştii nu suportau imperfecţiunile, piedicile, rezistenţele, acumulările istorice imposibil de şters de pe o zi pe alta. Erau pur şi simplu nervoşi că trebuiau să construiască o lume nouă în plină lume veche. Altfel spus, chiar dacă nu conştientizau în aceşti termeni astronomici, ei ar fi trebuit, de fapt, să lucreze pe altă planetă.

Şi totuşi. Când vezi câte destine au fost frânte pur şi simplu din pricina faptului că unii s-au născut unde nu ar fi fost cazul, câte biografii au fost sugrumate fără un motiv evident, câţi au fost trimişi timpuriu la moarte fără a reprezenta niciun pericol, te întrebi cum se poate revendica din tradiţia raţionalistă un regim atât de sângeros. Să fie gratuitatea culmea pragmatismului lumii moderne? Ucid, deci exist! Să fie acesta sloganul modernităţii eşuate?

adevarul.ro