Salut scrisoarea deschisă a câtorva voci publice prin care se cere înfiinţarea în cadrul Ministerului Public a unei secţii speciale dedicată crimelor comunismului. Nu este prea târziu. Important să se şi dorească acest lucru.

În fapt, deja la înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), devenit ulterior şi al Memoriei Exilului Românesc (IICCMER), s-a pus în discuţie existenţa unui procuror specializat în astfel de speţe şi a unui poliţist judiciarist, adică abilitat să efectueze cercetări preliminare. Se urmărea scurtarea drumului de la constatarea de natură istoriografică la depunerea sesizării penale şi deschiderea ulterioară a procesului care să tranşeze fără echivoc cauzele.

Experienţa întâlnirilor mele cu câteva sute de procurori – la Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Constanţa sau Cluj – arată cât de slabă este ancorarea problematicii crimelor comunismului în setul de cunoştinţe al celor chemaţi să mijlocească realizarea actului de justiţie într-o ţară profund traumatizată de abuzuri, rele tratamente, execuţii sumare, abuzuri şi fărădelegi comise ipocrit în numele poporului. Nu este o critică la adresă procurorilor, ci o constatare a absenţei tematicii din orizontul formativ al unei profesii esenţiale în statul de drept.

Din perspectivă pur istorică, situaţia este inexplicabilă: cu un sistem concentraţionar deosebit de extins şi de dens, cu un număr de victime directe şi indirecte impresionant, după experimente de tortură „inovative“, precum la Piteşti, Râmnicu Sărat sau în alte locuri, având decimată elita, călcat în picioare dreptul la proprietate şi sugrumat, prin supraveghere şi delaţiune, orice reflex de civism şi libertate, te aşteptai, după 1989, să vezi o minimă tentativă de îndreptare a situaţiei.

Nici vorbă. Foştilor proprietari le-au fost pregătite procese lungi cât deceniile, foştii deţinuţi politici au fost onoraţi, inclusiv material, mereu sub nivelul revoluţionarilor măsluiţi, timp în care, biologic şi ideologic, urmaşii fostului aparat represiv s-au instalat fără jenă în mai toate instituţiile statului, au intoxicat mass media şi au împiedicat, prin simpla lor prezenţă fizică, realizarea unei şi acum necesare decomunizări. La treizeci de ani, crimele comunismului reprezintă o ipotecă neonorată. În ciuda decoraţiilor…